Monahism: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (diacritice noi (cu virgulă))
 
(Nu s-au afișat 20 de versiuni intermediare efectuate de alți 7 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
{{În curs}}
 
{{Traducere EN}}
 
 
[[Image:Panteleimon_Monastery.jpg|right|thumb|350px|Mănăstirea Sfântul Patelimon, [[Muntele Athos]]]]
 
[[Image:Panteleimon_Monastery.jpg|right|thumb|350px|Mănăstirea Sfântul Patelimon, [[Muntele Athos]]]]
 
{{Spiritualitate}}
 
{{Spiritualitate}}
'''Monasticism''' (from Greek: ''μοναχος''—a solitary person) is the ancient Christian practice of withdrawal from the world in order to dedicate oneself fully and intensely to the life of the [[Gospel]], seeking union with [[Jesus Christ]].
+
'''Monahismul''' (din termenul grec: ''μοναχος''— care înseamnă persoană singură/însingurată) este vechea practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu [[Evanghelia]], urmărind unirea cu [[Iisus Hristos]].
  
The focus of monasticism is on [[theosis]], the process of perfection to which every Christian is called. This ideal is expressed everywhere that the things of God are sought above all other things, as seen for example in the ''[[Philokalia]]'', a book of monastic writings. In other words, a monk or nun is a person who has vowed to follow not only the commandments of the Church, but also the counsels (i.e., vows of poverty, chastity, stability, and obedience). The words of Jesus which are the cornerstone for this ideal are "be ye perfect as your heavenly Father is perfect."
+
Scopul monahismului este [[îndumnezeirea]] omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemați toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în ''[[Filocalia]]'', o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice (i.e. "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castității/curăției, statorniciei și ascultării). Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viață sunt: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este".  
  
Thus, monks practice [[hesychasm]], the spiritual struggle of [[catharsis|purification]] (καθαρσις), [[theoria|illumination]] (θεωρια) and [[theosis|divinization]] (θεωσις) in [[prayer]], the [[sacrament]]s and obedience.
+
Astfel, monahii sunt [[isihasm|isihaști]], angajați în lupta duhovnicească pe calea [[despătimire|despătimirii]] (καθαρσις), [[contemplație|contemplației]] (θεωρια) și [[îndumnezeire| îndumnezeirii]] sau [[îndumnezeire|unirii cu Dumnezeu]] (θεωσις), prin [[rugăciune]], [[Sfintele Taine]] și [[ascultare]].
  
==Precursors of the Christian monastic ideal==
+
==Precursori ai idealului monastic creștin==
The ancient models of the modern Christian monastic ideal are the [[Nazarite]]s and the [[prophet]]s of Israel.  A Nazarite was a person voluntarily separated to the Lord, under a special vow. 
 
  
: Speak unto the children of Israel, and say unto them, When either man or woman shall separate themselves to vow a vow of a Nazarite, to separate themselves unto the LORD:  He shall separate himself from wine and strong drink, and shall drink no vinegar of wine, or vinegar of strong drink, neither shall he drink any liquor of grapes, nor eat moist grapes, or dried.  All the days of his separation shall he eat nothing that is made of the vine tree, from the kernels even to the husk.  All the days of the vow of his separation there shall no razor come upon his head: until the days be fulfilled, in the which he separateth himself unto the LORD, he shall be holy, and shall let the locks of the hair of his head grow.  All the days that he separateth himself unto the LORD he shall come at no dead body.  He shall not make himself unclean for his father, or for his mother, for his brother, or for his sister, when they die: because the consecration of his God is upon his head. ([[Numbers]] 6:2-8)
+
Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt [[nazireu|nazireii]] și [[prooroc|profeții]] lui Israel. Un nazireu era o persoană care urma un fel de viață distinct, pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.
  
[[Image:Wadi Qelt.jpg|left|thumb|350px|Monastery of St. [[George the Chozebite]], Wadi Qelt<br>(On the road from Jerusalem to Jericho)]]
+
:"Vorbește fiilor lui Israel și zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduință de nazireu, ca să se afierosească nazireu Domnului, să se ferească de vin și de sicheră; oțet de vin și oțet de sicheră să nu bea și nimic din cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeți sau uscați să nu mănânce. În toate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, de la sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinței sale de nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt și trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului.  ([[Numeri]] 6,2-8)
The prophets of [[Israel]] were set apart to the Lord for the sake of a message of [[repentance]].  Some of them lived under extreme conditions, voluntarily separated or forced into seclusion because of the burden of their message. Other prophets were members of communities, schools mentioned occasionally in the Scriptures but about which there is much speculation and little known.  The pre-Abrahamic prophets, [[Enoch]] and [[Melchizedek]], and especially the Jewish prophets  [[Elijah]] and his disciple [[Elisha]] are important to Christian monastic tradition. The most frequently cited "role-model" for the life of a hermit separated to the Lord, in whom the Nazarite and the prophet are believed to be combined in one person, is [[John the Baptist]].  John also had disciples who stayed with him and, as may be supposed, were taught by him and lived in a manner similar to his own:
 
  
: In those days came John the Baptist, preaching in the wilderness of Judaea, And saying, Repent ye: for the kingdom of heaven is at hand. For this is he that was spoken of by the prophet Esaias, saying, The voice of one crying in the wilderness, Prepare ye the way of the Lord, make his paths straight.  And the same John had his raiment of camel's hair, and a leathern girdle about his loins; and his meat was locusts and wild honey.  Then went out to him Jerusalem, and all Judaea, and all the region round about Jordan,  And were baptized of him in Jordan, confessing their sins. ([[Gospel of Matthew|Matthew]] 3:1-6)
+
[[Image:Wadi Qelt.jpg|left|thumb|350px|Mănăstirea Sf. [[Gheorghe Hozevitul]], Wadi Qelt<br>(Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon)]]
  
The female role models for monasticism are the [[Theotokos]] and the four virgin daughters of the [[Apostle Philip (of the Twelve)]]:
+
Profeții (proorocii) lui [[Israel]] erau închinați Domnului ca semn de [[pocăință]]. Unii din ei trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiind siliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură dar despre care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin. Proorocii dinainte de Avraam, [[Enoh]] și [[Melchisedec]], iar dintre profeții evrei în special [[Ilie]] și ucenicul acestuia, [[Elisei]] sunt importanți pentru tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca "model" al vieții monastice (și în special pustnicești), închinat Domnului este Sfântul [[Ioan Botezătorul]], mazireu și prooroc în același timp. Și Ioan a avut ucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de viață asemănător cu al său:
  
: And when we had finished our course from Tyre, we came to Ptolemais, and saluted the brethren, and abode with them one day. And the next day we that were of Paul's company departed, and came unto Caesarea: and we entered into the house of Philip the evangelist, which was one of the seven; and abode with him. And the same man had four daughters, virgins, which did prophesy.  ([[Acts of the Apostles|Acts]] 21:7-9)
+
: În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui". Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, și cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste și miere sălbatică. Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele.  ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 3,1-6)
  
[[Image:Romanian_hieromonk.jpg|right|thumb|250px|This image from a monastery in Rumania shows the [[abbot]] (or [[igumen]]) seated in the chair reserved for his status. He is holding the staff of his office and wearing the [[epitrachelion]] that symbolizes his priesthood as a [[hieromonk]].]]
+
Modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patru fecioare, fiicele Sfântului [[Filip Diaconul|Diacon Filip]] (din cei șapte) :
The monastic ideal is also modeled upon the [[Apostle Paul]], who is believed to have been [[celibacy|celibate]], and a tentmaker:
 
  
:For I would that all men were even as I myself. But every man hath his proper gift of God, one after this manner, and another after that. I say therefore to the unmarried and widows, it is good for them if they abide even as I. ([[I Corinthians]] 7:7-8)  
+
:Iar noi, sfârșind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida și, îmbrățișând pe frați, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieșind, am venit la [[Cezareea]]. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei șapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau.  ([[Faptele Apostolilor|Fapte]] 21,7-9)
  
But the consummate prototype of all Christian monasticism, communal and solitary, is [[Jesus Christ]]:
+
[[Image:Romanian_hieromonk.jpg|right|thumb|250px| Această imagine de la o mănăstire din România îl arată pe [[stareț|starețul]] sau [[egumen|egumenul]] acesteia, așezat în jilțul care îi indică statutul.
 +
El poartă însemnele funcției și [[epitrahil|epitrahilul]] care amintește faptul că este preot, [[ieromonah]].
 +
]]
  
:Let this mind be in you, which was also in Christ Jesus:  Who, being in the form of God, thought it not robbery to be equal with God:  But made himself of no reputation, and took upon him the form of a servant, and was made in the likeness of men:  And being found in fashion as a man, he humbled himself, and became obedient unto death, even the death of the cross. ([[Philippians]] 2:5-8)
+
Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului [[Apostolul Pavel|Apostol Pavel]], despre care se crede că nu s-a căsătorit și care, pentru a se întreține, făcea corturi:  
  
Additionally, the earliest Church was a model for monasticism. The first Christian communities lived in common, sharing everything, according to [[Acts of the Apostles]].
+
:Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. ([[I Corinteni]] 7,7-8)
  
==Origins of Christian monasticism==
+
Dar adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc,este [[Iisus Hristos]]:
The institution of Christian monasticism began in the deserts in 4th century Egypt as a kind of living [[martyr]]dom.  Some scholars attribute the rise of monasticism at this time to the changes in Roman society that had been brought about subsequent to the Emperor St. [[Constantine the Great|Constantine]]'s [[conversion]] and the legal tolerance of Christianity in the Roman Empire.  This ended the position of Christians as a small, persecuted group, leading to the rise of nominal Christianity within the Church.  In response, many who wished to maintain the intensity of the earliest years of Christian life fled to the desert to [[fasting|fast]] and pray, free from the fragmenting influence of the world.  The end of persecution also meant that [[martyr]]dom was no longer as common, and so [[asceticism]] as a form of living martyrdom came to be pursued.
 
  
[[Image:Sinai_Monastery.jpg|left|thumb|350px|[[St. Catherine's Monastery (Sinai)|St. Catherine's Monastery]], Sinai, Egypt]]
+
:Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.  ([[Filipeni]] 2,5-8)
Ss. [[Anthony the Great|Anthony]] and [[Pachomius the Great|Pachomius]] were early monastic founders in Egypt, although [[Paul of Thebes]] is the very first Christian historically known to have been living as a monk. Orthodoxy also looks to [[Basil the Great]] as a founding monastic legislator, as well as the example of the [[Desert Fathers]]. St. [[Benedict of Nursia]], who based his own ''Rule'' on that of St. Basil, is often credited with being the father of Western monasticism.
+
 
 +
În plus, și Biserica primară era un model pentru viața monahală. Primii creștini trăiau în comun, împărțind tot ce aveau, după cum se arată în [[Faptele Apostolilor]].
 +
 
 +
==Originile monahismului creștin==
 +
 
 +
Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi [[Mucenic|mucenicia]]. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat [[Constantin cel Mare]] la creștinism și al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în [[post]] și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel că [[asceza]] a început să devină un mod de viață distinct.
 +
 
 +
[[Image:Sinai_Monastery.jpg|left|thumb|350px|[[Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)|Mănăstirea Sf. Ecaterina]], Sinai, Egipt]]
 +
Sfinții [[Antonie cel Mare]] și [[Pahomie cel Mare]] au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul [[Pavel Tebeul]]. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul [[Vasile cel Mare]] ca fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul [[Părinții pustiei|Părinților Deșertului]]. Sfântul [[Benedict de Nursia]], a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului apusean.  
 
   
 
   
From a very early time there were probably individuals who lived a life in isolation&mdash;hermits&mdash;in imitation of Jesus' 40 days in the desert. They have left no confirmed archaeological traces and only hints in the written record. St. Anthony of Egypt lived as a [[hermit]] and developed a following of other hermits who lived nearby but not in community with him. On the other hand, [[Paul of Thebes]] lived not very far from Anthony in absolute solitude, and was looked upon even by Anthony as a perfect monk. (When St. Anthony first encountered him, he came away from the experience saying, "Woe is me, my children, a sinful and false monk, who am a monk in name only.  I have seen Elijah, I have seen John the Baptist in the desert, and I have seen Paul&mdash;in Paradise!") This variety of monasticism is called ''eremitic'' ("hermit-like").  
+
Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare - eremiți -, după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, și mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie cel Mare a trăit ca [[Pustnic|eremit (sihastru sau pustnic)]], urmat fiind  de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul [[Pavel Tebeul]] trăia nu foarte departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un monah desăvârșit.(După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-a zis ucenicilor: "Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele ! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel - în Rai!"). Acest fel de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie (sau sihăstrie).  
  
St. [[Pachomius the Great]], a follower of Anthony, also acquired a following; he chose to mould them into a community in which the monks lived in individual huts or rooms&mdash;cells (from Greek &kappa;&epsilon;&lambda;&lambda;&iota;&alpha;)&mdash;but worked, ate, and worshipped in shared space. This method of monastic organization is called ''cenobitic'' ("community-based"). Most monastic life is cenobitic in nature. The head of a monastery came to be known by the word for "Father" in Syriac, ''Abba''&mdash;in English, ''[[Abbot]]''.
+
Sfântul [[Pahomie cel Mare]], un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul &kappa;&epsilon;&lambda;&lambda;&iota;&alpha;) - individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de ''Abba'' ("Părinte"), în română [[avva]].  
  
Eventually, a pattern came to be established for some rare monks, having been formed in the communal life, to leave the cenobitic context and undertake the eremetic life. To attempt it without this prior formation is often considered to be spiritual suicide, frequently leading one to fall into [[prelest]], spiritual delusion.
+
În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în [[înșelare]] sau amăgire spirituală.
  
==The place of monasticism in society==
+
==Locul monahismului în societate==
Beginning in Egypt (with such saints as [[Anthony the Great]] and [[Paul of Thebes]]) and spreading to the Middle East and then Europe, monasticism became a central aspect of life during the western Middle Ages and the high period of the Roman ("Byzantine") Empire in the East.  The first non-Roman area to adopt the system was Ireland, which developed a unique form closely linked to traditional clan relations, a system that later spread to other parts of Europe, especially France.
 
  
The golden age of Christian monasticism lasted from about the eighth to the twelfth centuries. The monasteries became an essential part of society, often acting to unify liturgical practice and clarify doctrinal disputes.  The monasteries also attracted many of the best people in society and during this period the monasteries were the central storehouses and producers of knowledge.
+
Întemeiat în Egipt (cu sfinți ca avva [[Antonie cel Mare]] și [[Pavel Tebeul]]) și răspândit în Orientul Mijlociu, apoi în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie a Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin). Primul loc în care a fost adoptat monahismul în afara celor legate într-un fel sau altul de Roma a fost Irlanda. Aici, monahismul a luat o formă specifică, strâns legată de structura socială tradițională a clanurilor, într-o formă care s-a răspândit mai apoi și în alte părți ale Europei (mai ales în Franța).
  
[[Image:Whitby_Abbey.jpg|right|thumb|300px|The ruins of [[Whitby Abbey]], Northumbria, England]]
+
Epoca de aur a monahismului creștin a durat cam din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea d. Hr. Mănăstirile au devenit o parte esențială a societății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și tot atunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii.  
In the West, the system broke down in the eleventh and twelfth centuries as religion began to change.  Religion became far less a preserve of the religious elite.  This was closely linked to the rise of mendicant orders such as the Franciscan friars, who were dedicated to spreading the word in public, not in closed monasteries.  Religious behavior changed as common people began to take communion and actively participate in religion. The growing pressure of the nation states and monarchies also threatened the wealth and power of the orders.  Finally, after Vatican II in Rome, "religious" orders saw a massive exodus of members, and many monastics left off wearing the traditional garb of their orders.  On the whole, monasticism is in severe decline in the [[Roman Catholic Church]]. Nevertheless, monasticism is still reflected strongly in western culture. Modern universities have attempted to ape Christian monasticism in a number of ways.  Even in the New World where monasticism has never been a standard part of societal life, universities are built in the Gothic style of twelfth century monasteries. Communal meals, dormitory residences, elaborate rituals and dress all borrow heavily from the monastic tradition.
 
  
In the East, monasticism continued to thrive even after the [[Great Schism]] of the eleventh century, becoming a touchstone and unifying center for Christians in the declining Roman Empire, even after the [[Fall of Constantinople]].
+
[[Image:Whitby_Abbey.jpg|right|thumb|300px| Ruinele [[Whitby Abbey]], Northumbria, Anglia]]
  
==Orthodox monasticism today==
+
În Vest, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare a transformărilor religioase care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetat progresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat în special apariției ordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care își propuneau să răspândească învățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor. Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștia începând să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelor naționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale. În sfârșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelor monastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală.În ansamblu, monahismul se află într-o gravă decădere în  [[Biserica Romano-Catolică]]. Totuși, monahismul a lăsat o puternică amprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne au încercat să imite monahismul creștin în diferite feluri. Chiar și în Lumea Nouă, unde monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construite în stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurile elaborate  și uniformele se inspiră extensiv din tradiția monastică.
[[Image:St_Tikhons_Monastery.jpg|left|thumb|350px|[[St. Tikhon's Orthodox Monastery (South Canaan, Pennsylvania)|St. Tikhon's Monastery]] church, South Canaan, Pennsylvania]]
 
Today monasticism remains an important and vital part of the Orthodox Christian faith, and major monastic centers such as [[Mount Athos]] and [[St. Catherine's Monastery (Sinai)]] are seeing a revival both in terms of the numbers of monks coming to take up the life and in terms of the intensity of the life being led. Pilgrims are also becoming more and more frequent, and rebuilding of many ancient centers of monasticism is moving forward at a high rate.
 
  
==Monastic clergy==
+
În Est, monahismul a continuat să se dezvolte și după [[Marea Schismă]] din secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștinii din Imperiul Roman aflat în declin și chiar după [[Căderea Constantinopolului]].
Christian monasticism is in itself a lay order, originally not having clergy as a standard part of the community (thus, monks relied on local parishes for sacramental life).  However, if the monastery were isolated in the desert, as were many of the Egyptian communities, that inconvenience compelled monasteries either to take in priest members, to have their abbot ordained, or to have other members ordained.  A priest-monk is called a ''[[hieromonk]]'', and is now generally considered a standard part of cenobitic monastic life.  Monastic deacons are also fairly common, and they are referred to as ''[[hierodeacon]]s''.
 
  
In many cases in Orthodoxy, when a [[bishop]]ric needs to be filled, suitable candidates are found from nearby monasteries.  Since many priests are married (before being ordained to the priesthood), but bishops are required to be celibate, monasteries are a good source of celibate men who are also spiritually mature and generally possessing the other qualities desired in a bishop.  Numerous saints from the Church's tradition are examples of this practice.
+
==Monahismul ortodox astăzi==
 +
[[Image:St_Tikhons_Monastery.jpg|left|thumb|350px|Biserica Mănăstirii Sf. Tihon, South Canaan, Pennsylvania, SUA]]
  
==See also==
+
În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-ortodoxe, iar marile centre monastice precum [[Muntele Athos]] și [[Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)]] cunosc astăzi o renaștere, atât din punctul de vedere al numărului de monahi care vin aici, cât și al vieții duhovnicești. [[Pelerin]]ii sunt din ce în ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centre monahale avansează rapid.
[[Image:Glendalough.jpg|right|thumb|300px|Monastic church at [[Glendalough]], Ireland]]
+
 
 +
==Clerul monahal==
 +
 
 +
Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine, asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale (astfel, ei primeau Sfintele Taine de la bisericile parohiale). Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți. Un preot-călugăr este numit ''[[ieromonah]]'', iar acum ei sunt parte integrantă din viața mânăstirească de obște (comunitară). Există și destul de mulți monahi-diaconi, numiți ''[[ierodiacon|ierodiaconi]]''
 +
 
 +
Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un [[episcop]] pentru o [[eparhie]], candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților sunt căsătoriți (înainte de hirotonia pentru treapta de diacon), însă episcopii trebuie să fie celibatari, mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și maturitatea spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh. Mulți sfinți ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple ale acestei practici.
 +
<div style="clear:left;"></div>
 +
 
 +
==A se vedea și==
 +
[[Image:Glendalough.jpg|right|thumb|300px|Biserică de mănăstire la [[Glendalough]], Irlanda]]
 +
*[[Călugăr]]
 +
*[[Mănăstire]]
 +
*[[Schit]]
 
*[[Isihasm]]
 
*[[Isihasm]]
 
*[[Muntele Athos]]
 
*[[Muntele Athos]]
  
 
+
==Legături externe==
==External links==
 
 
*[http://www.goarch.org/en/ourfaith/articles/article7103.asp Monasticism in the Orthodox Church] by Metropolitan [[Maximos (Aghiorgoussis) of Pittsburgh]]
 
*[http://www.goarch.org/en/ourfaith/articles/article7103.asp Monasticism in the Orthodox Church] by Metropolitan [[Maximos (Aghiorgoussis) of Pittsburgh]]
 
*[http://www.kosovo.com/monasticism.html Orthodox Monasticism] (Serbian Orthodox Diocese of Raska and Prizren)
 
*[http://www.kosovo.com/monasticism.html Orthodox Monasticism] (Serbian Orthodox Diocese of Raska and Prizren)
Linia 78: Linia 89:
  
 
[[Categorie:Ascetism]]
 
[[Categorie:Ascetism]]
[[Categorie:Monahism]]
+
[[Categorie:Monahism| ]]
 
[[Categorie:Mănăstiri]]
 
[[Categorie:Mănăstiri]]
  
 +
[[el:Μοναχισμός]]
 
[[en:Monasticism]]
 
[[en:Monasticism]]
 +
[[fr:Monachisme]]
 +
[[it:Monachesimo]]

Versiunea curentă din 26 iunie 2015 05:28

Mănăstirea Sfântul Patelimon, Muntele Athos
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
BotezulMirungerea
Sf. ÎmpărtășanieSpovedania
CăsătoriaPreoția
Sf. Maslu
Starea omului
PăcatulPatimaVirtutea
RaiulIadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

CredințaNădejdeaIubirea

Virtuțile morale

ÎnțelepciuneaSmerenia
RăbdareaStăruința în bine
PrieteniaIertareaBlândețea
PaceaMilaDreptateaHărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia Pocăința
IsihiaDiscernământul
Mintea
Asceza
FecioriaAscultarea
StatorniciaPostul
SărăciaMonahismul
Rugăciunea
ÎnchinareaCinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. MoașteSemnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă

Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură/însingurată) este vechea practică a creștinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup și suflet unei vieți conforme cu Evanghelia, urmărind unirea cu Iisus Hristos.

Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemați toți creștinii. Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalia, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci și sfaturile evanghelice (i.e. "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castității/curăției, statorniciei și ascultării). Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viață sunt: "Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este".

Astfel, monahii sunt isihaști, angajați în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplației (θεωρια) și îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sfintele Taine și ascultare.

Precursori ai idealului monastic creștin

Modelele din vechime ale idealului monastic creștin sunt nazireii și profeții lui Israel. Un nazireu era o persoană care urma un fel de viață distinct, pentru Dumnezeu, ca urmare a unui jurământ special.

"Vorbește fiilor lui Israel și zi către ei: Dacă bărbat sau femeie va hotărî să dea făgăduință de nazireu, ca să se afierosească nazireu Domnului, să se ferească de vin și de sicheră; oțet de vin și oțet de sicheră să nu bea și nimic din cele făcute din struguri să nu bea; nici struguri proaspeți sau uscați să nu mănânce. În toate zilele, cât va fi nazireu, să nu mănânce, nici să bea vreo băutură făcută din struguri, de la sâmbure până la pielită. În toate zilele făgăduinței sale de nazireu să nu treacă brici pe capul său; până la împlinirea zilelor, câte a afierosit Domnului, este sfânt și trebuie să crească părul pe capul lui. În toate zilele, pentru care s-a afierosit pe sine să fie nazireul Domnului, să nu se apropie de trup mort: Când va muri tatăl său, sau mama sa, sau fratele său, sau sora sa, să nu se spurce prin atingerea de ei, pentru că afierosirea lui Dumnezeu este pe capul lui. În toate zilele cât va fi nazireu, este sfântul Domnului. (Numeri 6,2-8)
Mănăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, Wadi Qelt
(Pe drumul de la Ierusalim la Ierihon)

Profeții (proorocii) lui Israel erau închinați Domnului ca semn de pocăință. Unii din ei trăiau în condiții foarte grele, despărțindu-se ei înșiși sau fiind siliți să se despartă de oameni din pricina poverii mesajului pe care îl purtau. Alți prooroci trăiau ca membri ai comunităților, ai unor școli amintite de câteva ori în Scriptură dar despre care s-au făcut multe speculații, dar despre care se știe în realitate foarte puțin. Proorocii dinainte de Avraam, Enoh și Melchisedec, iar dintre profeții evrei în special Ilie și ucenicul acestuia, Elisei sunt importanți pentru tradiția monastică creștină. Cel mai frecvent citat ca "model" al vieții monastice (și în special pustnicești), închinat Domnului este Sfântul Ioan Botezătorul, mazireu și prooroc în același timp. Și Ioan a avut ucenici care stăteau împreună cu el și pe care se presupune că îi învăța să adopte un mod de viață asemănător cu al său:

În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui". Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, și cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste și miere sălbatică. Atunci a ieșit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului. Şi erau botezați de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. (Matei 3,1-6)

Modelele feminine ale monahismului sunt Maica Domnului și cele patru fecioare, fiicele Sfântului Diacon Filip (din cei șapte) :

Iar noi, sfârșind călătoria noastră pe apă, de la Tir am venit la Ptolemaida și, îmbrățișând pe frați, am rămas la ei o zi. Iar a doua zi, ieșind, am venit la Cezareea. Şi intrând în casa lui Filip binevestitorul, care era dintre cei șapte (diaconi), am rămas la el. Şi acesta avea patru fiice, fecioare, care prooroceau. (Fapte 21,7-9)
Această imagine de la o mănăstire din România îl arată pe starețul sau egumenul acesteia, așezat în jilțul care îi indică statutul. El poartă însemnele funcției și epitrahilul care amintește faptul că este preot, ieromonah.

Idealul monahal se bazează și pe modelul Sfântului Apostol Pavel, despre care se crede că nu s-a căsătorit și care, pentru a se întreține, făcea corturi:

Eu voiesc ca toți oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. (I Corinteni 7,7-8)

Dar adevăratul model al monahismului creștin, de obște sau pustnicesc,este Iisus Hristos:

Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. (Filipeni 2,5-8)

În plus, și Biserica primară era un model pentru viața monahală. Primii creștini trăiau în comun, împărțind tot ce aveau, după cum se arată în Faptele Apostolilor.

Originile monahismului creștin

Întemeierea monahismului creștin s-a făcut în deșert, în Egiptul secolului al IV-lea, ca un alt mod de a trăi mucenicia. Există voci care atribuie apariția monahismului în această perioadă schimbărilor care au avut loc în Imperiul Roman la nivelul societății ca urmare a convertirii sfântului împărat Constantin cel Mare la creștinism și al transformării creștinismului în religie tolerată pe teritoriul Imperiului. Aceasta a pus capăt persecuției creștinilor și poziției lor de grup religios mic, persecutat, ducând totodată la creșterea numărului "creștinilor cu numele" în Biserică. Ca reacție la aceasta, mulți dintre cei care doreau să păstreze intensitatea vieții duhovnicești a creștinismului primelor secole au fugit în deșert pentru a-și petrece viața în post și rugăciune, eliberați de influența și tulburarea lumii exterioare. Sfârșitul persecuțiilor a însemnat și că mucenicia devenea mai puțin probabilă, astfel că asceza a început să devină un mod de viață distinct.

Sfinții Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare au fost întemeietorii timpurii ai monahismului egiptean, deși primul creștin despre care se știe că a trăit ca monah a fost Sfântul Pavel Tebeul. Ortodoxia îl consideră și pe Sfântul Vasile cel Mare ca fondator al regulilor monahale, urmând și exemplul Părinților Deșertului. Sfântul Benedict de Nursia, a cărui Regulă se bazează pe cea a Sf. Vasile, este adesea considerat întemeietorul monahismului apusean.

Încă de timpuriu au existat probabil persoane care și-au trăit viața în izolare - eremiți -, după exemplul celor patruzeci de zile petrecute de Hristos în deșert. Nu există mărturii arheologice confirmate ale acestora, și mărturiile scrise cuprind doar aluzii. Sf. Antonie cel Mare a trăit ca eremit (sihastru sau pustnic), urmat fiind de alții, care trăiau în apropiere, dar nu în același loc cu el. Pe de altă parte, Sfântul Pavel Tebeul trăia nu foarte departe de avva Antonie, în singurătate absolută, iar avva Antonie îl considera a fi un monah desăvârșit.(După ce l-a întâlnit pentru prima dată, avva Antonie, întorcându-se, le-a zis ucenicilor: "Vai mie, fiilor, că sunt călugăr păcătos și mincinos, sunt călugăr doar cu numele ! L-am văzut pe Ilie, l-am văzut pe Ioan Botezătorul în deșert și l-am văzut pe Pavel - în Rai!"). Acest fel de monahism se numește eremitic ("după felul eremitic") sau, în limbajul bisericesc ortodox românesc, pustnicie (sau sihăstrie).

Sfântul Pahomie cel Mare, un ucenic al avvei Antonie, a ales să îi adune pe monahi într-o comunitate în care monahii trăiau în colibe - sau chilii (din grecescul κελλια) - individuale, dar munceau în comun, mâncau în comun și participau la slujbe comune. Acest fel de organizare monastică se numește rânduială cenobitică (bazată pe o comunitate) sau, în limbajul bisericesc, viață de obște. Cea mai mare parte a mănăstirilor urmează rânduiala cenobitică. Capul unei mănăstiri a luat numele siriac de Abba ("Părinte"), în română avva.

În cele din urmă, s-a format obiceiul ca unii monahi, puțini la număr, deja formați în viața comună, să părăsească viața de obște și să urmeze calea vieții pustnicești. A încerca acest lucru fără a fi fost format duhovnicește în viața de obște era văzut ca un gest de sinucidere spirituală, ce ducea adesea la căderea în înșelare sau amăgire spirituală.

Locul monahismului în societate

Întemeiat în Egipt (cu sfinți ca avva Antonie cel Mare și Pavel Tebeul) și răspândit în Orientul Mijlociu, apoi în Europa, monahismul a rămas una din dimensiunile centrale ale vieții creștine în timpul Evului Mediu occidental și până în perioada târzie a Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin). Primul loc în care a fost adoptat monahismul în afara celor legate într-un fel sau altul de Roma a fost Irlanda. Aici, monahismul a luat o formă specifică, strâns legată de structura socială tradițională a clanurilor, într-o formă care s-a răspândit mai apoi și în alte părți ale Europei (mai ales în Franța).

Epoca de aur a monahismului creștin a durat cam din secolul al VIII-lea până în secolul al XII-lea d. Hr. Mănăstirile au devenit o parte esențială a societății, luând adesea parte la eforturile de unificare liturgică și la clarificare disputelor doctrinare. Mănăstirile îi atrăgeau pe cei mai buni oameni din societatea acelor vremuri și tot atunci mânăstirile erau principalele păstrătoare și producătoare ale cunoașterii.

Ruinele Whitby Abbey, Northumbria, Anglia

În Vest, acest sistem s-a prăbușit în secolele al XI-lea și al XII-lea, ca urmare a transformărilor religioase care au avut loc în acea perioadă. Astfel, creștinismul a încetat progresiv să mai fie apanajul unei elite religioase. Acest lucru s-a datorat în special apariției ordinelor călugărilor cerșetori, cum erau franciscanii, care își propuneau să răspândească învățătura creștină publicului larg, nu doar între zidurile mănăstirilor. Comportamentul religios al oamenilor de rând a început să se schimbe, aceștia începând să ia parte mai des la slujbele și Tainele Bisericii. Presiunea crescândă a statelor naționale și monarhiile timpului au subminat puterea și bogăția ordinelor monahale. În sfârșit, după Conciliul Vatican II, a avut loc un exod masiv al membrilor ordinelor monastice, iar mulți călugări au renunțat să mai poarte haina monahală.În ansamblu, monahismul se află într-o gravă decădere în Biserica Romano-Catolică. Totuși, monahismul a lăsat o puternică amprentă asupra culturii occidentale, amprentă vizibilă și astăzi. Universitățile moderne au încercat să imite monahismul creștin în diferite feluri. Chiar și în Lumea Nouă, unde monahismul nu a fost niciodată o parte obișnuită a vieții sociale, universitățile sunt construite în stilul gotic al mănăstirilor din secolul al XII-lea. Mesele comune, dormitoarele, ritualurile elaborate și uniformele se inspiră extensiv din tradiția monastică.

În Est, monahismul a continuat să se dezvolte și după Marea Schismă din secolul al XI-lea, devenind piatra de hotar și centrul în jurul căruia se puteau strânge creștinii din Imperiul Roman aflat în declin și chiar după Căderea Constantinopolului.

Monahismul ortodox astăzi

Biserica Mănăstirii Sf. Tihon, South Canaan, Pennsylvania, SUA

În zilele noastre, monahismul rămâne o parte importantă, esențială a credinței creștin-ortodoxe, iar marile centre monastice precum Muntele Athos și Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt) cunosc astăzi o renaștere, atât din punctul de vedere al numărului de monahi care vin aici, cât și al vieții duhovnicești. Pelerinii sunt din ce în ce mai numeroși, iar reconstrucția mai multora din vechile centre monahale avansează rapid.

Clerul monahal

Monahismul creștin este în sine o rânduială a mirenilor. Călugării nu erau, la origine, asimilați clericilor, ci făceau parte din comunitățile locale (astfel, ei primeau Sfintele Taine de la bisericile parohiale). Totuși, în cazul mănăstirilor izolate, din deșert, cum era cazul obștilor din Egipt, neajunsurile au silit mănăstire fie să accepte preoți ca membri, fie ca starețul sau alți membri ai obștii lor să fie hirotoniți. Un preot-călugăr este numit ieromonah, iar acum ei sunt parte integrantă din viața mânăstirească de obște (comunitară). Există și destul de mulți monahi-diaconi, numiți ierodiaconi

Adesea, în practica ortodoxă, atunci când trebuie hirotonit un episcop pentru o eparhie, candidații sunt monahi de la mănăstirile apropiate. Întrucât majoritatea preoților sunt căsătoriți (înainte de hirotonia pentru treapta de diacon), însă episcopii trebuie să fie celibatari, mănăstirile sunt locuri potrivite de a afla bărbați necăsătoriți care să aibă și maturitatea spirituală necesară, precum și celelalte calități necesare unui ierarh. Mulți sfinți ai Bisericii Ortodoxe sunt exemple ale acestei practici.

A se vedea și

Biserică de mănăstire la Glendalough, Irlanda

Legături externe