Mircea cel Bătrân: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Coroglasi)
m
Linia 1: Linia 1:
[[Imagine:MirceatheElder.jpg|thumb|200px|<center>Mircea cel Bătrân</center>]]
+
[[Fișier:MirceatheElder.jpg|thumb|200px|<center>Mircea cel Bătrân</center>]]
 
'''Mircea cel Bătrân''' a fost Domn al Țării Românești între anii 1386-1418. Fiu al lui Radu I și frate al lui Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, se intitula în actele oficiale emise în timpul domniei sale: „''În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io '''Mircea''' mare voievod și domn...''”. În istoriogafia românească s-a consacrat însă numele Mircea cel ''Bătrân'', folosit de cronicarii din secolele XVI-XVII pentru a-l deosebi de nepotul său Mircea al II-lea.<ref>Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: ''starîi'') era dat, în limbajul de cancelarie medieval, primului suveran cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea.</ref> În timpul său, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Mircea cel Bătrân a dus o politică de independență, reușind să stăvilească tendințele de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să facă față forțelor otomane aflate în plină expansiune în Peninsula Balcanică. A rămas vestit și pentru remarcabila sa operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Țării Românești, fiind în același timp un mare ctitor de [[Mănăstire|mănăstiri]] și [[Biserică|biserici]].  
 
'''Mircea cel Bătrân''' a fost Domn al Țării Românești între anii 1386-1418. Fiu al lui Radu I și frate al lui Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, se intitula în actele oficiale emise în timpul domniei sale: „''În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io '''Mircea''' mare voievod și domn...''”. În istoriogafia românească s-a consacrat însă numele Mircea cel ''Bătrân'', folosit de cronicarii din secolele XVI-XVII pentru a-l deosebi de nepotul său Mircea al II-lea.<ref>Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: ''starîi'') era dat, în limbajul de cancelarie medieval, primului suveran cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea.</ref> În timpul său, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Mircea cel Bătrân a dus o politică de independență, reușind să stăvilească tendințele de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să facă față forțelor otomane aflate în plină expansiune în Peninsula Balcanică. A rămas vestit și pentru remarcabila sa operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Țării Românești, fiind în același timp un mare ctitor de [[Mănăstire|mănăstiri]] și [[Biserică|biserici]].  
  
Linia 31: Linia 31:
  
 
===Sfârșitul===
 
===Sfârșitul===
[[File:CoziaExterior20565_better.jpg|thumb|300 px|left|Mănăstirea Cozia, locul în care este înmormântat marele voievod.]]
+
[[Fișier:CoziaExterior20565_better.jpg|thumb|300 px|left|Mănăstirea Cozia, locul în care este înmormântat marele voievod.]]
 
Data morții lui Mircea cel Bătrân apare în cronicile sârbești: „Anul 6926 (1418), s-a pristăvit marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31”.<ref>Rezachevici (2001), vol. 1, p. 81.</ref>
 
Data morții lui Mircea cel Bătrân apare în cronicile sârbești: „Anul 6926 (1418), s-a pristăvit marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31”.<ref>Rezachevici (2001), vol. 1, p. 81.</ref>
  
Linia 37: Linia 37:
  
 
Mormântul lui Mircea cel Bătrân nu a fost niciodată uitat. La 8 noiembrie 1602 călugărița Theofana, care nu este alta decât Teodora, mama lui [[Mihai Viteazul]], mărturisea într-o frumoasă limbă românească, că, ajunsă la bătrânețe, s-a retras la mănăstirea Cozia „și la răpausul răposatului Mircea voevod".
 
Mormântul lui Mircea cel Bătrân nu a fost niciodată uitat. La 8 noiembrie 1602 călugărița Theofana, care nu este alta decât Teodora, mama lui [[Mihai Viteazul]], mărturisea într-o frumoasă limbă românească, că, ajunsă la bătrânețe, s-a retras la mănăstirea Cozia „și la răpausul răposatului Mircea voevod".
La 1917 însă, în vremea primului război mondial și a ocupației germane, mormântul a fost profanat și lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938, din inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice și cu participarea Episcopiei Râmnicului, au fost reînhumate solemn osemintele lui Mircea, așezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală (găsită cu ocazia săpăturilor efectuate), pe care se poate citi: „Aici odihnesc rămășițele lui Mircea Domnul Ţării Românești, adormit în anul 1418".<ref>Arhimandrit Gamaliil Vaida, ''Mănăstirea Cozia. Ieri și astăzi'', ediția a Il-a, Râmnicu Vâlcea, 1983, p. 27.</ref>
+
La 1917 însă, în vremea primului război mondial și a ocupației germane, mormântul a fost profanat și lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938, din inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice și cu participarea Episcopiei Râmnicului, au fost reînhumate solemn osemintele lui Mircea, așezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală (găsită cu ocazia săpăturilor efectuate), pe care se poate citi: „Aici odihnesc rămășițele lui Mircea Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418".<ref>Arhimandrit Gamaliil Vaida, ''Mănăstirea Cozia. Ieri și astăzi'', ediția a Il-a, Râmnicu Vâlcea, 1983, p. 27.</ref>
 
<div style="clear:left;"></div>
 
<div style="clear:left;"></div>
  
Linia 49: Linia 49:
 
==Ctitor de sfinte lăcașuri==
 
==Ctitor de sfinte lăcașuri==
 
Cea mai importantă [[ctitorie]] a lui Mircea cel Bătrân este [[Mănăstirea Cozia]], cu [[hram]]ul [[Sfânta Treime]], datând din anul 1388. Acolo, în 1392, [[monah]]ul [[Filotei]] întemeiază prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească.
 
Cea mai importantă [[ctitorie]] a lui Mircea cel Bătrân este [[Mănăstirea Cozia]], cu [[hram]]ul [[Sfânta Treime]], datând din anul 1388. Acolo, în 1392, [[monah]]ul [[Filotei]] întemeiază prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească.
[[File:Coroglasi.jpg|thumb|Biserica în stil bizantin ridicată de Mircea cel Bătrân in Timoc]]
+
[[Fișier:Coroglasi.jpg|thumb|Biserica în stil bizantin ridicată de Mircea cel Bătrân în Timoc]]
În apropiere de Coroglași in Timoc a avut loc o bătălie cu turcii și pentru cinstirea creștinilor căzuți și a lui Marko Kralievici, sârb din armata turcilor, Mircea cel Bătrân a ridicat o biserică în stil bizantin.<ref> Cristea Sandu Timoc, Povești populare românești,Editura Minerva, 1988.p.350</ref>
+
În apropiere de Coroglași. în Timoc a avut loc o bătălie cu turcii și pentru cinstirea creștinilor căzuți și a lui Marko Kralievici, sârb din armata turcilor, Mircea cel Bătrân a ridicat o biserică în stil bizantin.<ref>Cristea Sandu Timoc, ''Povești populare românești'', Editura Minerva, 1988, p. 350</ref>
  
 
Mircea s-a îngrijit și de [[Mănăstirea Tismana]], care în acea perioadă era cea mai de seamă mănăstire din Țara Românească. Astfel, printr-un hrisov dat la 27 iunie 1387, Mircea întăreşte vechile posesiuni pe care sfântul lăcaș le avea  de la Radu I și de la Dan I și în plus îi dăruiește un număr de 17 sate.<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria Românilor'', vol. I , București , Ed. All Educational, 2007, p.379.</ref>
 
Mircea s-a îngrijit și de [[Mănăstirea Tismana]], care în acea perioadă era cea mai de seamă mănăstire din Țara Românească. Astfel, printr-un hrisov dat la 27 iunie 1387, Mircea întăreşte vechile posesiuni pe care sfântul lăcaș le avea  de la Radu I și de la Dan I și în plus îi dăruiește un număr de 17 sate.<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria Românilor'', vol. I , București , Ed. All Educational, 2007, p.379.</ref>
Linia 63: Linia 63:
 
==Bibliografie==
 
==Bibliografie==
 
* Alexandru D. Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. III, pp. 76-94.
 
* Alexandru D. Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. III, pp. 76-94.
* Constantin Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881'', Vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2001, pp. 79-81. ISBN 973-45-0387-1.
+
* Constantin Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881'', vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2001, pp. 79-81. ISBN 973-45-0387-1.
 
* P. P. Panaitescu, ''Mircea cel Bătrân'', ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000.
 
* P. P. Panaitescu, ''Mircea cel Bătrân'', ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000.
  

Versiunea de la data 8 septembrie 2018 09:38

Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a fost Domn al Țării Românești între anii 1386-1418. Fiu al lui Radu I și frate al lui Dan I, pe care l-a urmat la tron după moartea acestuia, se intitula în actele oficiale emise în timpul domniei sale: „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriogafia românească s-a consacrat însă numele Mircea cel Bătrân, folosit de cronicarii din secolele XVI-XVII pentru a-l deosebi de nepotul său Mircea al II-lea.[1] În timpul său, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Mircea cel Bătrân a dus o politică de independență, reușind să stăvilească tendințele de expansiune ale Ungariei și Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării, și să facă față forțelor otomane aflate în plină expansiune în Peninsula Balcanică. A rămas vestit și pentru remarcabila sa operă de organizare politică, administrativă și ecleziastică a Țării Românești, fiind în același timp un mare ctitor de mănăstiri și biserici.

Viața

Origini

Mircea se trăgea din dinastia Basarabilor, fiind fiul lui Radu I, domn al Țării Românești (1377-1383). Acesta a avut doi fii: pe Dan I, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii mamei sale, Calinichia, opiniile istoricilor sunt divergente, existând mai multe ipoteze:

  • Doamna Calinichia ar fi cea de-a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii, din secolul al XVII-lea.
  • Doamna Calinichia ar fi o prințesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[2]
  • Doamna Calinichia ar fi una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele în momentul călugăririi.[3].
  • Doamna Calinichia ar fi originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moșii pe care le deținea acolo.[4].

Domnia

Mircea i-a succedat pe tronul Țării Românești fratelui său Dan I, după moartea acestuia (23 septembrie 1386). Primul document păstrat de la el este datat la 27 iunie 1387, în acest act vorbindu-se despre „sfântrăposatul fratele domniei mele, Io Dan voievod”.[5]

Țara se afla în plin proces de dezvoltare, datorită politicilor înțelepte promovate de înaintașii săi, iar Mircea a continuat consolidarea economiei, armatei, administrației și Bisericii.[4]

Pe plan intern, el a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine, țari cu care încheie tratate și privilegii în acest sens. Au apărut noi surse de venit datorită deschiderii minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare au crescut. Administrația este organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc („Sfatul Țării”) alcătuit în principal din dregătorii curții domnești (aflată în acele timpuri la Curtea de Argeș). Armata era organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani, și „oastea cea mică” (boierii și curtenii). Mircea a înzestrat armata cu arme noi, a întărit cetățile din punctelele strategice ale țării și chiar a înființat unele noi.

Pe plan extern, în paralel cu organizarea și întărirea țării, Mircea a pus bazele unor alianțe solide pentru a-și mări șansele de a păstra independența Țării Românești. Astfel, el a păstrat relații strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei (și ulterior împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană), bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, aflat pe atunci în plină expansiune spre centrul Europei. Mircea a fost vasal al regelui Sigismund de Luxemburg, dar numai pentru feudele din Transilvania pe care acesta i le-a recunoscut: Făgărașul, Amlașul și Banatul de Severin; în plus, Sigismund i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.[6]

Mircea cel Bătrân a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei în 1389, iar mai târziu, în 1401, l-a îndepărtat de la tronul moldovean pe Iuga Ologul și l-a impus ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat.[7] Până la moartea sa, relațiile dintre cele două țări au rămas cordiale.[8]

A întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii slavi de la sud de Dunăre. În perspectiva iminentă a căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea a preluat inițiativa și a alipit-o la Țara Românească în 1388.[9]

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman datorită intervențiilor sale în sprijinul popoarelor creștine de la sud de Dunăre. În anul 1395, sultanul Baiazid I (poreclit Ildîrîm, „Fulgerul”) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe impresionante (circa 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea, care nu a putut aduna decât o armată relativ mică (aproximativ 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395, armata Țării Românești a înfrânt avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu a fost însă decisivă, căci Mircea, după încă o luptă dată lângă Curtea de Argeș, a fost nevoit să se retragă în Transilvania. În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin, participă la cruciada anti-otomană inițiată și condusă (însă doar cu numele) de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. După câteva mici succese, cruciada s-a încheiat cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie 1396, Baiazid I înconjurând și zdrobind cavaleria grea a cruciaților apuseni. Oastea românească, formată îndeosebi din cavalerie ușoară, nefiind chemată să ia parte la șarja cavaleriei grele, s-a retras fără a intra practic în luptă. În anul următor (1397), pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân înfrânge categoric două incursiuni otomane care se întorceau peste Dunăre din expedițiile de jaf efectuate în Transilvania.[10]

După înfrângerea catastrofală suferită de otomani în bătălia de la Ankara în vara anului 1402, în fața mongolilor conduși de Timur Lenk (Tamerlan), când însuși sultanul Baiazid I a fost capturat, s-a deschis o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman. Profitând de aceasta, Mircea a organizat împreună cu regele Ungariei o nouă campanie împotriva turcilor, reușind ca în 1404 să aducă din nou Dobrogea sub stăpânirea sa. În plus, el a intervenit în luptele duse de diverși pretendenți pentru tronul Imperiului Otoman, ajutându-l pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă); după moartea acestuia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi și șeicul Bedr-ed-Din). Din nefericire acești pretendenți, sprijiniți de Mircea, au fost învinși pe rând de viitorul sultan Mahomed I, care, după ce și-a consolidat tronul, a plănuit o expediție de pedepsire a voievodului român. Pentru a evita aceată campanie a sultanului, Mircea cel Bătrân a încheiat spre sfârșitul domniei (în 1415, sau în 1417 după alte surse) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, prin care era recunoscută libertatea Țării Românești în schimbul unui tribut anual de 3.000 de galbeni. De asemenea, domnul român era obligat să trimită turcilor un fiu al său ca ostatic, drept garanție că nu va întoarce armele împotriva sultanului.[11]

În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă. El însuși se intitula în actele oficiale emise spre sfârșitul domniei sale: „Întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.[12]

Sfârșitul

Mănăstirea Cozia, locul în care este înmormântat marele voievod.

Data morții lui Mircea cel Bătrân apare în cronicile sârbești: „Anul 6926 (1418), s-a pristăvit marele voievod al Ungrovlahiei, Io Mircea, ianuarie 31”.[13]

A fost înmormântat în ctitoria sa, biserica Mănăstirii Cozia, în partea de sud a pronaosului, într-un sarcofag de piatră, sculptat în forma trupului omenesc, după moda apuseană, având deasupra o lespede capac dăltuită în forma a trei trunchiuri de piramidă, așezate în trepte, vădind o influență central-europeană, sau mai degrabă sârbo-bosniacă, venită de la sudul Dunării, lespede din care s-au păstrat doar două fragmente sub pardoseală.[14]

Mormântul lui Mircea cel Bătrân nu a fost niciodată uitat. La 8 noiembrie 1602 călugărița Theofana, care nu este alta decât Teodora, mama lui Mihai Viteazul, mărturisea într-o frumoasă limbă românească, că, ajunsă la bătrânețe, s-a retras la mănăstirea Cozia „și la răpausul răposatului Mircea voevod". La 1917 însă, în vremea primului război mondial și a ocupației germane, mormântul a fost profanat și lespedea care îl acoperea a fost distrusă. Abia la 15 mai 1938, din inițiativa Comisiunii Monumentelor Istorice și cu participarea Episcopiei Râmnicului, au fost reînhumate solemn osemintele lui Mircea, așezându-se deasupra o copie după prima lespede tombală (găsită cu ocazia săpăturilor efectuate), pe care se poate citi: „Aici odihnesc rămășițele lui Mircea Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418".[15]

Mircea cel Bătrân și creștinismul ortodox

În 1359 voievodul Nicolae Alexandru (1352-1364) înființase la Curtea de Argeș prima mitropolie a Țării Românești, punând în fruntea ei pe Iachint de Vicina. În 1370 Vladislav Vlaicu înființase și cea de-a doua mitropolie a țării, la Severin. Ambii mitropoliți români erau numiți și unși de către Patriarhul ecumenic din Constantinopol. La urcarea pe tron a lui Mircea cel Bătrân, la Argeș era mitropolit Antim Critopol iar la Severin era Atanasie. În ianuarie 1392 ambii mitropoliți ai țării sunt trecuți ca martori în hrisovul lui Mircea dat pentru mănăstirea Cozia. În 1389, mitropolitul Antim s-a retras din scaun, fiind bătrân și bolnav, însă după o scurtă perioadă a fost înscăunat din nou, cu aprobarea Patriarhiei Ecumenice, deși se încălcau astfel canoanele Patriarhului Fotie. Antim a trăit până pe la 1401, după care în scaunul de la Curtea de Argeș i-a urmat Teodor.

Ca urmare a acordului din 1396 dintre Patriarhia Ecumenică și Regatul Ungariei, pe fondul unei relaxări confesionale și creșterii pericolului otoman, Mitropolitul de Argeș a primit titlul de „exarh al plaiurilor”, urmând a păstori și ținuturile românești de peste munți, aflate sub autoritatea regelui maghiar. La acest lucru a contribuit mult și faptul că Mircea cel Bătrân era unul dintre principalii participanți la rezistența europeană în fața expansiunii otomane, recunoscându-se implicit și autoritatea sa morală ca protector al ortodoxiei în spațiul românesc.

În domeniul vieții religioase a țării, Mircea cel Bătrân l-a avut ca sfetnic de nădejde pe Sf. Nicodim de la Tismana (1320-1406), pe care îl numea „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”.

Ctitor de sfinte lăcașuri

Cea mai importantă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân este Mănăstirea Cozia, cu hramul Sfânta Treime, datând din anul 1388. Acolo, în 1392, monahul Filotei întemeiază prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească.

Biserica în stil bizantin ridicată de Mircea cel Bătrân în Timoc

În apropiere de Coroglași. în Timoc a avut loc o bătălie cu turcii și pentru cinstirea creștinilor căzuți și a lui Marko Kralievici, sârb din armata turcilor, Mircea cel Bătrân a ridicat o biserică în stil bizantin.[16]

Mircea s-a îngrijit și de Mănăstirea Tismana, care în acea perioadă era cea mai de seamă mănăstire din Țara Românească. Astfel, printr-un hrisov dat la 27 iunie 1387, Mircea întăreşte vechile posesiuni pe care sfântul lăcaș le avea de la Radu I și de la Dan I și în plus îi dăruiește un număr de 17 sate.[17]

O altă ctitorie a lui Mircea cel Bătrân este Mănăstirea Snagov, atestată documentar pentru prima dată în 1408.[18]

De asemenea, Mircea a ridicat la Mănăstirea Cotmeana, între 1387 și 1389, o biserică de zid cu hramul Buna Vestire.[19]

Note

  1. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) era dat, în limbajul de cancelarie medieval, primului suveran cunoscut cu acest nume. Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea.
  2. Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. III, București, 1901, p. 271
  3. Daniel Barbu, Umbra lui Mircea la Cozia. O ipoteză genealogică, în AG, I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 17-25
  4. 4,0 4,1 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ed. All Educational, București, 2003, p. 362
  5. Rezachevici (2001), vol. 1, p. 79.
  6. Panaitescu (2000), pp. 231-247
  7. Xenopol, 1925, vol. III, p. 126.
  8. M. Manea, A. Pascu, B. Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 231.
  9. Panaitescu (2000), pp. 254- 58.
  10. Xenopol, 1925, vol. III, pp. 80-83.
  11. Xenopol, 1925, vol. III, pp. 91-92.
  12. Xenopol, 1925, vol. III, p. 93.
  13. Rezachevici (2001), vol. 1, p. 81.
  14. Rezachevici (2001), vol. 1, p. 81.
  15. Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia. Ieri și astăzi, ediția a Il-a, Râmnicu Vâlcea, 1983, p. 27.
  16. Cristea Sandu Timoc, Povești populare românești, Editura Minerva, 1988, p. 350
  17. Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I , București , Ed. All Educational, 2007, p.379.
  18. Ciprian Bâra, 600 de ani de istorie și cultură la Mănăstirea Snagov, 21 noiembrie 2008, Ziarul Lumina.
  19. Dumitru Manolache, Mănăstirea Cotmeana, biruitoare în veac, 20 iunie 2013, Ziarul Lumina.


Bibliografie

  • Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. III, pp. 76-94.
  • Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2001, pp. 79-81. ISBN 973-45-0387-1.
  • P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, ediția a II-a, Editura Corint, București, 2000.


Casetă de succesiune:
Mircea cel Bătrân
Precedat de:
Dan I
Domn al Țării Românești
1386 - 1418
Urmat de:
Mihail I