{{În cursArticol de calitate}}

'''Mihai Viteazul''' (n. 1558-d. 1601) a fost Domn al Țării Românești între anii 1593-16111601, al Transilvaniei (1599-1600) și al Moldovei (1600), realizând prima unire de facto a celor trei țări medievale de pe teritoriul României contemporane. În timpul domniei sale a inițiat o serie de măsuri organizatorice care au influențat profund viața religioasă a românilor. Ca mulți dintre înaintașii săi și Mihai Viteazul a fost un important [[ctitor]] de sfinte lăcașuri.

În anul următor, 1594, Mihai a aderat la „Liga Sfântă”, o alianță militară creștină constituită la inițiativa Papei papei Clement al VIII-lea și îndreptată împotriva expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Din ligă făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania și ducatele italiene Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior a aderat la această alianță și principatul Transilvaniei, precum și Moldova (la 16 septembrie 1594). Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a dus la izbucnirea unei revolte antiotomane (13 noiembrie 1594), în cursul căreia a fost masacrată întreaga garnizoană otomană staționată pe atunci în București și creditorii veniți din Istanbul pentru a-și recupera sumele pe care Mihai le împrumutase de la ei aceștia pentru a obține tronul. Imediat după aceasta, el pornește o serie de atacuri împotriva Imperiului Otoman, atacând raielele (cetățile turcești) de pe ambele maluri ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Rusciuk). Obține apoi trei victorii asupra tătarilor, care invadaseră Țara Românească la solicitarea Înaltei Porți, la Putineiu, Stănești și Șerpătești, în ianuarie 1595.<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria lui Mihai Viteazul'', 1979, vol. I, p. 149</ref>

În primăvara anului 1595, Mihai a trimis la Alba Iulia o delegație de boieri pentru a reglementa relațiile cu Principatul Transilvaniei. Delegația, compusă din 13 persoane, condusă de Mitropolitul [[Eftimie III al Țării Românești|Eftimie]] și din care mai făceau parte episcopii [[Luca al Buzăului ]] și Teofil al Râmnicului, marele vornic Mitrea, vornicul Hristea, logofeții Dimitrie, Preda și Borcea, vistiernicul Dan, postelnicul Teodor, clucerul Stamate, Radu Buzescu și Vintilă,<ref>Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', 1925, vol. V, p. 158</ref> a negociat aderarea la această „Liga Sfântă” și a semnat la Alba Iulia la 20 mai 1595 un tratat cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei , prin care Mihai devenea vasal al acestuia. Astfel, marii boieri care făceau parte din delegație și-au depășit atribuțiile inițiale, probabil din dorința de a îngrădi puterea domnului, sporind-o în schimb pe a lor. Cu toate acestea, Mihai a acceptat acest tratat, deoarece Transilvania era singurul stat vecin care îi putea asigura spatele în lupta sa împotriva turcilor.<ref>Florin Constantiniu, ''O istorie sinceră a poporului român'', Editura Univers Enciclopedic, București, 20022011, pp. 133–134.</ref>

Înfrângerile din iarna 1594-1595 l-au determinat pe sultanul Mehmed al III-lea să trimită în vara anului 1595 o nouă armată oaste peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai. O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Pașa, a pornit spre Dunăre. Odată ajunsă pe malul drept al Dunării, la Rusciuk, comanda armatei întregii oștiri a fost preluată de marele-vizir Sinan Pașa. Mărimea armatei otomane diferă de la o sursă la alta; astfel Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, spune că: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”<ref>Nicolae Bălcescu, ''Românii supt Mihai Voievod Viteazul'', [1848], cap. Călugărenii, XIII</ref>. Fără să mai aștepte întăririle promise de Sigismund Báthory, Mihai a luat decizia de a opri înaintarea otomană spre București, atacând oastea lui Sinan Pașa, net superioară numeric, în vestita bătălie de la Călugăreni.<ref>[https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-castigat-mihai-viteazul-batalia-de-la-calugareni-i Bogdan Murgescu ș.a., ''A câștigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?''], 21 aprilie 2010, ''Revista Historia''</ref> Mihai se baza doar pe oastea țării (circa 10.000 de oameni) și pe cei 6.000 de secui înarmați cu archebuze, conduși de Albert Király, având în total maximum circa 16.000 de ostași.<ref>[https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-de-la-calugareni-mihai-a-obtinut-o-victorie-morala Ovidiu Cristea, ''Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obținut o victorie morală''], 27 mai 2010, ''Revista Historia''</ref> Bătălia de la Călugăreni ([[13 august]] 1595), o importantă victorie tactică a românilor, a scos în evidență remarcabilele calități militare ale lui Mihai, prin folosirea judicioasă a posibilităților oferite de terenul împădurit și mlăștinos de pe valea râului Neajlov și punerea în practică pe câmpul de luptă a unor manevre rapide de concentrare a forțelor proprii acolo unde era mai necesar.<ref>[http://www.crestinortodox.ro/credinta/mihai-viteazul-mare-comandant-stralucit-diplomat-bun-crestin-140798.html Ștefan Popa, ''Mihai Viteazul - mare comandant, stralucit diplomat si bun crestin''], CrestinOrtodox.ro, 27 mai 2013</ref> Pe plan strategic însă, bătălia de la Călugăreni nu a reușit decât să întârzie înaintarea otomană, turcii, în frunte cu Sinan Pașa, ocupând Bucureștii (unde s-au instalat în [[Mănăstirea Radu Vodă]]) și Târgoviștea.<ref>Florin Constantiniu, ''O istorie sinceră a poporului român'', 2011, pp. 134–135.</ref> Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul militar promis de Sigismund Báthory. Primind acest sprijin, Mihai Viteazul a preluat comanda unei armate puternice cu care i-a alungat pe turci din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi din București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor peste Dunăre, în bătălia de la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Luptele împotriva otomanilor au continuat și în iarna anului 1596, când Mihai a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, distrugând cetățile turcești de la Vidin, Plevna, Nicopole și Babadag.<ref>Giurescu, ''Istoria Românilor'', 2007, p. 189.</ref> Au urmat câțiva ani de pace, datorită pe de o parte impasului în care intrase Liga Sfântă după înfrângerea gravă suferită în Bătălia de la Keresztes (1596) și pe de altă parte reușitei diplomatice a lui Mihai Viteazul în negocierile cu Înalta Poartă (prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, i se recunoștea domnia pe întreaga durată a vieții sale).<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria României în date'', București, 1971, pag. 129.</ref> Mai mult, la 9 iunie 1598 Mihai a încheiat la [[Mănăstirea Dealu]] un tratat cu trimișii împăratului Rudolf al II-lea, tratat prin care Imperiul Habsburgic se obliga să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și îi recunoștea caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory. În acești ani de pace Mihai Viteazul s-a preocupat de refacerea țării, pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și jafurile la care s-au dedat turcii în campania din 1595, aducând Țara Românească într-o stare critică din punct de vedere economic. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe care a considerat-o vitală pentru stoparea depopulării țării: „legământul lui Mihai Vodă”, prin care rumânii (țăranii fără pământ) erau obligați să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment, soluție mult criticată mai târziu (în secolele XIX și XX). Țara s-a refăcut treptat. Din acea perioadă datează și [[ctitor]]iile cele mai importante ale lui Mihai Viteazul.[[Fișier:Mihai_Viteazul-1601.jpg|thumb|left|250px|<center>Mihai Viteazul<br>(portret de Egidius Sadeler, Praga, 1601)</center>]]Anii de pace nu au durat însă prea mult. În vara anului 1599, Mihai, simțindu-și țara amenințată din toate părțile (în Moldova urcase pe tron Ieremia Movilă, devotat polonezilor, aliați pe atunci cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, de asemenea înclinat către politica polonă) a trimis soli la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i solicita încuviințarea punerii în practică a planului său de îndepărtare de la domnie a principelui Transilvaniei și a domnului Moldovei și de a reactiva astfel flancul sudic al Ligii Sfinte. Primind încuviințarea cerută, în toamna aceluiași an Mihai Viteazul intră în Transilvania cu armata sa compusă din români, dar și din mercenari secui, sârbi etc. și obține o victorie decisivă în Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), lângă Sibiu, asupra lui Andrei Báthory. La 1 noiembrie 1599 își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Deși Dieta Transilvaniei l-a recunoscut doar ca guvernator imperial (în actele redactate în limba latină fiind numit ''Transylvaniae locum tenens''), Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei timp de unsprezece luni. În actele emise de el, în [[limba slavonă]], el se intitulează „Domn al Țării Românești și al Ardealului”.<ref>Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Șerban Papacostea, ''Istoria României'', Editura Corint, București, 2002, p. 189. ISBN 973-653-215-1</ref> În primăvara anului 1600, Mihai și-a dat seama de pericolul pe care îl reprezenta influența în Moldova a Regatului Poloniei, care refuzase să facă parte din „Liga Sfântă” și era un aliat tacit al Imperiului Otoman. Polonezii, a căror politică externă era practic sub controlul marelui hatman Jan Zamoyski, nu numai că îl înscăunaseră în 1595 pe protejatul lor, Ieremia Movilă, ca Domn al Moldovei (scoțând astfel această țară din Liga Sfântă) și îl susținuseră pe Andrei Báthory în Transilvania, dar unelteau să îl detroneze pe Mihai și să-l pună în locul lui, în Țara Românească, pe Simion Movilă (fratele lui Ieremia). Ceea ce a determinat însă decisiv hotărârea lui Mihai de a declanșa o campanie preventivă în Moldova, au fost pregătirile făcute către Sigismund Bathory, aflat de la începutul anului 1600 la Suceava, pentru recucerirea Transilvaniei, cu sprijinul lui Jan Zamoyski și al lui Ieremia Movilă.<ref>Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova'', 2001, pp. 342-344.</ref> Expediția a început la 14/24 aprilie 1600, când Mihai Viteazul plecă din Alba Iulia îndreptându-se spre hotarul Moldovei. La 26 aprilie/6 mai 1600, trupele lui Mihai Viteazul pătrund în Moldova prin mai multe puncte: pe la Focșani (cu fiul său, Nicolae Pătrașcu), prin pasul Oituz - valea Trotușului (coloana centrală, care se îndreaptă spre Bacău, urmată după 28 aprilie/8 mai de Mihai Viteazul), prin pasul Rodna-Cucureasa, urmând drumul spre Suceava, și, posibil, pe valea Ceremușului spre nord. Toate coloanele susțin lupte cu forțele moldo-polone care se retrăgeau spre nord.<ref>Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova'', 2001, p. 344.</ref> În scurt timp, cetățile importante ale Moldovei (Suceava, Cetatea Neamț și Hotinul) își deschid porțile în fața oștilor lui Mihai. Acesta intră în Iași, unde, la 1 iunie 1600, este înscăunat ca Domn al Moldovei iar boierii moldoveni îi jură credință. Titulatura folosită de Mihai Viteazul (într-un document emis de el la 6 iulie 1600) era: „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Marile puteri ale vremii nu vedeau însă cu ochi buni unirea celor trei țări române sub conducerea lui Mihai. Habsburgii se temeau de o ieșire a Transilvaniei din sfera lor de influență, Polonia nu dorea pierderea controlului asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman nu accepta ideea renunțării la suzeranitatea asupra Țării Românești. În plus, nobilimea maghiară din Transilvania nu accepta, mai mult sau mai puțin fățiș, domnia „valahului” în Ardeal și măsurile impuse de acesta. În vara anului 1600 izbucnește o puternică a nobililor maghiari transilvăneni. Mihai îi înfruntă în bătălia decisivă de la Mirăslău (18/28 septembrie 1600), dar generalul Basta, comandantul trupelor imperiale staționate în nordul Ardealului, în loc să îl sprijine pe Mihai, aliat al Sfântului Imperiu, se alătură rebelilor maghiari, și astfel Mihai este învins. Mihai se retrage în Țara Românească. Între timp, Moldova reintrase în stăpânirea lui Ieremia Movilă, readus pe tron de o puternică armată poloneză condusă de marele hatman Jan Zamoyski. Mai mult, polonezii și moldovenii pătrund în toamna anului 1600 în Țara Românească cu scopul de a-l înscăuna aici pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă. După mai multe lupte, în care este învins de armata polonă, net superioară ca efective, Mihai este nevoit să ia calea pribegiei, îndreaptându-se spre Praga pentru solicita ajutor de la aliatul său, împăratul Rudolf al II-lea. După o călătorie lungă și anevoioasă (voievodul și însoțitorii săi fiind atacați de mai multe ori, mai ales în Transilvania),<ref>Iorga, ''Istoria lui Mihai Viteazul'', 1979, vol. II, pp. 194-196</ref> Mihai a ajuns la Viena pe 2 ianuarie 1601, unde a fost primit de arhiducele Matthias (viitorul împărat Matia I), care i-a înlesnit primirea la Curtea Imperială de la Praga.<ref>Iorga, ''Istoria lui Mihai Viteazul'', 1979, vol. II, p. 196</ref> Mihai Viteazul a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, fiind primit în audiență la împărat pe 14 martie.<ref>Iorga, ''Istoria lui Mihai Viteazul'', 1979, vol. II, p. 204</ref> El cere sprijinul împăratului Rudolf al II-lea, care, în contextul reînscăunării lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei, acceptă să-l susțină pe voievodul român. Împreună cu generalul Basta, Mihai pornește o campanie de recucerire a țărilor românești. La 3 august 1601, el reușește la Guruslău o victorie decisivă asupra oastei nobilimii maghiare transilvănene, îndepărtându-l definitiv pe Sigismund Báthory din Ardeal.<ref>Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova'', 2001, p. 351.</ref>

Cea mai vestită ctitorie a sa este [[mănăstire]]a cu [[hram]]ul [[Sfântul Nicolae]] din București, cunoscută azi sub numele de [[Mănăstirea Mihai Vodă]]. Construcția a fost ridicată pe locul unui vechi lăcaş de cult, o bisericuță din lemn existentă încă din secolul al XV-lea, construită probabil de către voievodul Vlad al II-lea (tatăl lui Vlad Țepeș). Între anii 1558-1559 aflându-se în ruină, această bisericuță a fost refăcută de jupâneasa Caplea din Stănești, urmașă a boierului Mogoș și mătușă a boierilor Buzești (Preda, Radu și Stroe). Cea mai veche menționare documentară a Mănăstirii Mihai Vodă se găsește în ''grammata'' [[patriarh]]ală din 1591 întocmită de [[egumen]]ul Evghenie de la [[Mănăstirea Simonos Petras (Muntele Athos)|Mănăstirea Simonopetra]] din [[Muntele Athos]]. Conform acestui document, Evghenie i-a cerut lui Mihai Viteazul (pe atunci Mare Ban al Craiovei) să clădească o nouă mănăstire, pe locul bisericii jupânesei Caplea, care se deteriorase grav. Banul Mihai a refăcut complet biserica mănăstirii, ulterior adăugându-i turnul [[clopotniță]], mai multe case domnești, casă pentru [[stareț]]i, trapeză, o bucătărie (cuhnie) ș și pivnițe. O [[pisanie]] de pe frontispiciul bisericii spunea: „La anul 1594 s-a zidit această biserică, iar ușa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos” - se poate deduce de aici că înălțarea edificiului s-a finalizat în anul 1594, când a fost și [[Târnosire|târnosit]]. Mihai, care între timp devenise Domn al Țării Românești (1593), a înzestrat mănăstirea cu mai multe moșii (13 sate dăruite de Mihai însuși, dar și un sat ca dar din partea soției sale, doamna Stanca), cumpărate cu suma de 472.000 aspri. Podul peste râul Dâmbovița, care făcea legătura cu mănăstirea a fost construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai.

<referencessmall>{{reflist|2}}</small>

* Constantin C. Giurescu, ''Istoria românilor'', vol. II, Editura ALL, București, 2011. ISBN 973-571-986-9 * Florin Constantiniu, ''O istorie sinceră a poporului român'', Editura Univers Enciclopedic, București, 2011, ISBN 978-606-8162-16-4* Constantin Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881'', Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1