Matei Basarab

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Matei Basarab

Matei Basarab (1580 - 1654) a fost Domn al Ţării Româneşti între anii 1632-1654.

Elogiat de Papa Inocenţiu al X-lea pentru minunata sa bunătate sufletească, respectat de turci ca al doilea Mihai Vodă, considerat de Nicolae Iorga că adevărat „păstor şi domn părinte”, caracterizat de istoricul C.C. Giurăscu drept un domn cu remarcabile însuşiri („viteaz ostaş, ctitor desăvârşit şi diplomat încercat, tipul reprezentativ al domnului de ţară”), Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc, şi-a văzut domnia caracterizată astfel de cronica vremii: „Ţara iubea pe Domn şi Domnul pe Ţară”.[1]

Viaţa

Prin bunicul său, Vâslan din Caracal, Matei Basarab descindea din puternica familie a boierilor Craiovești. Această origine l-a făcut să adopte numele de „Basarab”, imediat după urcarea sa pe tron, considerându-se nepot al lui Neagoe Basarab și deci urmaș al acestuia.

Matei Basarab era fiul lui „Danciul ot Brâncoveni”, fost mare vornic și oștean al lui Mihai Viteazul. Danciu ot Brâncoveni a murit în bătalia de la Șelimbăr (1599) și a fost înmormântat la Alba Iulia. Mama lui Matei era jupâneasa Stanca, tot din Brâncoveni (actualmente în judeţul Olt).

Ca şi tatăl său, Matei Basarab a fost, la rândul lui, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, comandând grupul de oaste al târgoveţilor şi breslaşilor din Craiova.[2]

Urcarea pe tronul Ţării Româneşti

Matei Basarab a încercat să urce pe tronul Ţării Româneşticu încă din timpul domniei lui Leon Tomșa, având sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi I al Transilvaniei, în 1630. Deoarece situaţia din țară era foarte agitată și în timpul lui Radu Iliaș, urmaşul lui Leon Tomșa, Poarta Otomană îi încredințează domnia lui Matei Basarab în martie 1633 (la aceasta contribuind şi darurile substanţiale făcute personal de Matei marelui vizir de la Istanbul).

În timpul domniei sale, Matei Basarab a menținut pacea cu Turcia, dar a încheiat şi tratate de alianță și prietenie cu Gheorghe Rákóczi I al Transilvaniei (1635), precum și cu Sfântul Imperiu Roman, Polonia și Veneția (în 1636, 1637 şi 1639).[2]

Relaţiile cu Vasile Lupu

Domnia lui Matei Basarab a fost marcată de îndelungatul conflict cu omologul său din Moldova, voievodul Vasile Lupu. Acesta dorea să-l detroneze pe voievodul muntean, utilizând în acest scop atât intrigi şi pâri la Înalta Poartă, dar şi atacuri armate directe.

Matei Basarab a contracarat aceste atacuri atât pe cale diplomatică, demascând manevrele voievodului moldovean demnitarilor otomani (care chiar îi pedepsesc cu moartea pe dregătorii turci corupți de Vasile Lupu), cât şi pe câmpul de luptă, respingând atacurile intrigantului vecin la Focșani (noiembrie 1637) și la Ojogeni pe râul Prahova (decembrie 1639).

Vasile Lupu, al cărui fiu Ioan (căruia voia să-i lase domnia Moldovei, el intenționând să o ia pe cea a Munteniei) murise între timp, văzând că intrigile sale la Înalta Poartă nu mai au efect, s-a împăcat cu Matei, prin intermediul mitropolitului Varlaam al Moldovei (1644). În semn de pace, fiecare voievod a ridicat câte o mănăstire în țara celuilalt (Mănăastirea Stela în Târgoviște, respectiv Mănăstirea Soveja în Putna).

Împăcarea dintre cei doi nu a durat însă mult. Vasile Lupu a găsit noi motive să se supere din nou pe Matei Basarab (în 1650) și l-a amenințat că îl atacă, chiar în momentul în care acesta se îmbolnăvise (1652). Matei, aliat cu principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea, îl ajută pe Gheorghe Ștefan, care se răsculase, să-l detroneze pe Vasile Lupu (aprilie 1653). Vasile Lupu izbutește cu ajutorul ginerelui său Timuș, fiul hatmanului cazacilor Bogdan Hmelnițki, să-l respingă pe Gheorghe Ștefan și invadează Muntenia, împreună cu cazacii. Matei Basarab îi bate însă cumplit la Finta, pe râul Ialomița (în mai 1653) și îl alungă pentru totdeauna pe Vasile Lupu de pe tronul Moldovei.[2]

Sfârșitul domniei

După biruinţa din bătălia de la Finta, pe Ialomița (mai 1653), asupra lui Vasile Lupu, se părea că nimic nu-i va mai tulbura domnia lui Matei Basarab, voievod creştin, paşnic şi iubitor de cultură. Din păcate, nu s-a putut bucura multă vreme de liniște deplină. Bătrânețea și o rană căpătată la Finta, precum şi o răscoală a seimenilor (mercenari străini) și a dorobanților, i-au grăbit sfârșitul, el săvârşindu-se din viaţă la 9 aprilie 1654.[2]

Mormântul lui Matei Basarab, de la Mănăstirea Arnota

A fost înmormântat la Târgoviște, de unde a fost mutat în 1658 la ctitoria sa - Mănăstirea Arnota - de către un sobor de preoţi, în frunte cu patriarhul Macarie al Antiohiei și secretarul acestuia, cărturarul Paul de Alep, care se aflau atunci în Ţara Românească.[3]

Pe piatra sa de mormânt se află inscripţia:

Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu odinioară stăpân și Domn al Țării Românești, bărbat înțelept, îndurător și milostiv, întemeietor, înnoitor a multe biserici și mănăstiri; niciodată biruit, ci biruitor; și a multor învingeri învingător prea slăvit, dușmanilor înfricoșat, prietenilor de folos, îmbogățitor al țării sale, cel ce, cu multă bogăție și întru toate îndestulat, în plină pace, a domnit douăzeci și trei de ani; a adormit întru Domnul, la cinstite bătrânețe, în anul Domnului 1654”.

Matei Basarab a fost urmat la tron de către Constantin Şerban (ctitorul, printre altele, Catedralei patriarhale din Bucureşti).

Ctitor de sfinte lăcaşuri

În perioada domniei lui Matei Basarab cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al acesteia. În cei 22 de ani de domnie, Matei Basarab s-a dovedit un bun gospodar și administrator al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.

Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală şi de închegare a unei școli artistice, fără de care „şcoala brâncovenească” nu ar fi fost posibilă. A fost un adevărat protector al culturii, dar şi un puternic sprijin al ortodoxiei, acţionând energic pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe.

Matei Basarab şi Doamna Elina, ctitori ai Mănăstirii Arnota

Matei Basarab a fost unul dintre cei mai mari ctitori ortodocşi români. A ridicat din temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în ţară, cât și la Muntele Athos, precum şi pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Şistov. Dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt a zidit 45 de biserici şi mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurăscu[4]).

Cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab este Mănăstirea Arnota (din actualul judeţ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui sfânt lăcaş mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgovişte. Pe lângă temele religioase tradiţionale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab şi Doamna Elina), din pronaos, precum şi o remarcabilă decoraţie florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfăţişat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre.[1] Tot la Mănăstirea Arnota se află şi mormântul lui Matei Basarab, precum şi cel al Doamnei Elina, soţia voievodului.

O altă ctitorie monumentală a lui Matei Basarab este Mănăstirea Căldăruşani (din actualul judeţ Ilfov), construită între anii 1637-1638. Mănăstirea est situată în apropierea Bucureştiului, într-o poziţie pitorească, fiind înconjurată din trei părţi de lacuri.

În anul 1649 Matei Basarab a reconstruit Episcopia Buzăului, „după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoșii săi, arsă și stricată de năvălirile varvaricești”, așa cum scria un cronicar al vremii.[5] Episcopia ortodoxă cu sediul la Buzău exista încă de la începutul secolului al XVI-lea, din timpul domniei lui Radu cel Mare. Ceva mai târziu, sub domnia lui Radu Paisie, „pentru Buzău se făcu o noua orânduire, fixându-se județele supuse cu judecata lor oblăduirii episcopului de acolo: Buzăul, Râmnicul-Sărat, Brăila și Secuienii[6] Din această ctitorie a lui Matei Basarab s-a păstrat actuala catedrală episcopală, care a fost însă consolidată și refăcută în mai multe rânduri (1840, 1939 și 1999).[7]

Alte ctitorii de seamă ale lui Matei Basarab sunt:

  • Mănăstirea Sadova, în judeţul Dolj
  • Mănăstirea Măxineni (1637), în fostul judeţ Râmnicu Sărat, în 1637, distrusă în Primul Război Mondial
  • Mănăstirea Plătăreşti (1646), judeţul Ilfov
  • Mănăstirea Strehaia (1645), judeţul Mehedinţi
  • Mănăstirea Cornăţel (1648), în prezent aceasta fiind biserica de mir din comuna Mănăstirea, , judeţul Ilfov
  • Mănăstirea Negoesti (1648-1649), judeţul Ilfov
  • Mănăstirea Brebu, judeţul Prahova
  • Schitul Bărbăteşti (1645-1646), judeţul Dâmboviţa
  • Schitul Pinul (1647-1648), judeţul Buzău
  • Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea
  • Biserica Sărindar din Bucureşti
  • Biserica Sf. Apostoli din Bucureşti
  • Biserica Sf. Dumitru din Craiova (1651), care se afla pe locul actualei catedrale mitropolitane
  • Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgovişte (1650)
  • Biserica Sf. Nicolae Androneşti, tot în Târgovişte (1653)
  • Biserica Sf. Apostoli din Ploieşti (1639)
  • Biserica Sf. Procopie din Gherghiţa, judeţul Prahova (1641)
  • Biserica Sf. Gheorghe din Piteşti
  • Bisericile din Caracal, Drăgăneşti-Teleorman, Pârscovani şi Dobroteşti-Olt

De asemenea, a refăcut o serie de sfinte lăcaşuri ca:

  • Mănăstirea „Negru Voda din Câmpulung” (1635-1636)
  • Mănăstirea Plumbuita de lângă Bucureşti (1647)
  • Mănăstirea Brâncoveni, din judeţul Olt (ctitorie a boierilor Craioveşti)
  • Mănăstirea Cârnu, judeţul Buzău, care există încă din secolul al XVI-lea
  • Mănăstirea Drăgăneşti, de lângă Roşiorii de Vede (1647)

După pilda voievodului, doamna Elina, soţia sa, a ctitorit biserica din Horeşti, judeţul Ilfov, între 1643-1644 şi a refăcut Mănăstirea Slătioarele din Ocnele Mari, iar fratele ei, Udrişte Năsturel, biserica „Târgului” din Târgovişte.

În afara hotarelor ţării, Matei Basarab a ridicat Mănăstirea Soveja din judeţul Vrancea (1644-1645), biserica Turnu Roşu din judeţul Sibiu (1645), bisericile din Sviştov şi Vidin în Bulgaria, precum şi biserica Sfântul Sinadon din Marea Lavră de la Muntele Athos.

Influenţa asupra dezvoltării vieţii spirituale a românilor

Matei Basarab a fost un sprijinitor al vieţii spirituale a românilor, atât a celei religioase cât şi a celei culturale. Împreună cu cumnatul său, marele logofăt Udrişte Năsturel, a înfiinţat două tipografii, una la Mănăstirea Govora şi cealaltă la Târgovişte.

Prima carte tipărită la Târgovişte a fost un Trebnic, în 1636, iar la Govora, Pravila Mică din 1640. Udrişte Năsturel a tradus din latină în slavonă opera ascetică medievală De imitaţio Christi a lui Thomas de Kempis, tipărită la Mănăstirea Dealu în 1647. De remarcat că în prefaţa adresată mitropolitului Varlaam al Moldovei se arată, printre altele, înrudirea dintre limbile latină şi română.

În timpul domniei lui Matei Basarab a fost introdusă limba română în slujbele religioase, căci, după cum spunea voievodul: „Am văzut că în întreaga mea ţară este foame, este sete, nu însă de pâine şi apă, ci din pricina împuţinării sfintelor cărţi”.[1].

Note bibliografice

  1. 1,0 1,1 1,2 Loreta Popa - Umbrele trecutului: Matei Basarab, ctitor bisericesc
  2. 2,0 2,1 2,2 2,3 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1925
  3. Nicolae Iorga, p. 150.
  4. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1972
  5. Nicolae Iorga, p. 148.
  6. Nicolae Iorga, p. 67.
  7. Catedrala Episcopiei de Buzau si Vrancea, accesat 3 martie 2013.

Bibliografie

  • Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908.


Casetă de succesiune:
Matei Basarab
Precedat de:
Radu Iliaş
Domnitor al Țării Românești
1632 - 1654
Urmat de:
Constantin Şerban