Marea Schismă: Diferență între versiuni
(→Legături externe: +categ.) |
(completări și ref.) |
||
| Linia 1: | Linia 1: | ||
{{În curs}} | {{În curs}} | ||
| − | '''Marea Schismă''' este separarea canonică | + | '''Marea Schismă''' este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre [[Biserica Romei]] (acum [[Biserica Romano-Catolică]]) și Bisericile patriarhiilor de la [[Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Antiohia]] și [[Ierusalim]] (în prezent, [[Biserica Ortodoxă]]). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054. |
==Origini== | ==Origini== | ||
| − | Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior [[patriarh]]i: [[Listă a episcopilor Romei|episcopul Romei]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|episcopul Alexandriei]] și [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|episcopul Antiohiei]]. Lor li s-au alăturat ulterior [[Listă a patriarhilor Constantinopolului|episcopul Constantinopolului]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|episcopul Ierusalimului]], confirmați în cadrul [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon]] din 451. | + | Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior [[patriarh]]i: [[Listă a episcopilor Romei|episcopul Romei]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|episcopul Alexandriei]] și [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|episcopul Antiohiei]]. Lor li s-au alăturat ulterior [[Listă a patriarhilor Constantinopolului|episcopul Constantinopolului]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|episcopul Ierusalimului]], confirmați în cadrul [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon]] din 451. Acești cinci [[întâistătător]]i alcătuiau [[Pentarhia]]. |
| − | Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp | + | Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul [[Mihail Cerularie]] al [[Constantinopol]]ului și, respectiv, papa Leon al IX-lea. |
Primele semne au apărut încă de la [[Sinodul II Ecumenic]], care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui [[sinod]] a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolul]] ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât [[Biserica Romei|Roma]], cât și [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]] au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al [[Sfântul Petru|Sfântului Petru]], primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate. | Primele semne au apărut încă de la [[Sinodul II Ecumenic]], care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui [[sinod]] a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolul]] ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât [[Biserica Romei|Roma]], cât și [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]] au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al [[Sfântul Petru|Sfântului Petru]], primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate. | ||
| Linia 13: | Linia 13: | ||
Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „''primus inter pares''” s-a acentuat, ei începând să intervină în [[Jurisdicție|jurisdicțiile]] altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „''[[Papă]]''”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).<ref>[http://www.religionfacts.com/christianity/history/papacy.htm ReligionFacts - History and Development of the Papacy]</ref> | Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „''primus inter pares''” s-a acentuat, ei începând să intervină în [[Jurisdicție|jurisdicțiile]] altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „''[[Papă]]''”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).<ref>[http://www.religionfacts.com/christianity/history/papacy.htm ReligionFacts - History and Development of the Papacy]</ref> | ||
| − | Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul [[Pentarhie|Pentarhiei]]. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica | + | Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul [[Pentarhie|Pentarhiei]]. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin ''cel Scurt'', formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei. |
| − | În ce privește chestiunile legate de [[dogmă]], unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o [[Sinod Ecumenic|Sinoadele Ecumenice]]. De remarcat faptul că și la [[Sinodul VII Ecumenic|ultimul Sinod Ecumenic]], ale cărui lucrări s-au desfășurat la [[Niceea]] în anul 787, reprezentanții papei [[Adrian I al Romei|Adrian I]] l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, [[Tarasie al Constantinopolului|Sf. Tarasie]] [[Mărturisitor]]ul, susținând condamnarea [[iconoclasm]]ului ca fiind o [[erezie]] | + | În ce privește chestiunile legate de [[dogmă]], unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o [[Sinod Ecumenic|Sinoadele Ecumenice]]. De remarcat faptul că și la [[Sinodul VII Ecumenic|ultimul Sinod Ecumenic]], ale cărui lucrări s-au desfășurat la [[Niceea]] în anul 787, reprezentanții papei [[Adrian I al Romei|Adrian I]] l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, [[Tarasie al Constantinopolului|Sf. Tarasie]] [[Mărturisitor]]ul, susținând condamnarea [[iconoclasm]]ului ca fiind o [[erezie]] și restabilirea cultului sfintelor [[icoane]]. |
| − | Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii [[Irina Împărăteasa|Împărătesei Irina]] l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii | + | Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii [[Irina Împărăteasa|Împărătesei Irina]] l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: [[Imperiul Roman de Răsărit]] (Bizanțul) și ''Sfântul Imperiu Roman'' (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în ''Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană''). Carol cel Mare , în calitatea sa de „''Patricius Romanorum''”, apoi de „''Imperator renovati Imperii Romani''” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un [[sinod]] la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai [[Adrian I al Romei|Papei Adrian I]]. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-[[Sinodul VII Ecumenic|al șaptelea Sinod Ecumenic]] sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul ''[[Filioque]]'' este introdus în [[Crezul|Simbolul credinței]]. |
==Schisma== | ==Schisma== | ||
[[Imagine:Great_Schism_1054.png|thumb||370 px|<center>Marea Schismă de la 1054</center>]] | [[Imagine:Great_Schism_1054.png|thumb||370 px|<center>Marea Schismă de la 1054</center>]] | ||
| − | În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene | + | În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). De asemenea, [[Biserica din Constantinopol|Patriarhul Constantinopolului]] [[Mihail Cerularie]] intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea [[Biserica din Constantinopol|Constantinopolitană]]), în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[euharistie]].<ref>[http://www.newadvent.org/cathen/10273a.htm Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius]</ref> |
| − | Conflictul s-a adâncit | + | Conflictul s-a adâncit și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la [[Slujbele de peste zi|slujbele religioase]] printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din [[Constantinopol]] să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie "''Patriarh Ecumenic''", iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de "''Frate''" în loc de "''Tată''". Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință. |
| − | În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o | + | În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi<ref name="Historia">[http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cand-au-aflat-crestinii-se-impart-catolici-ortodocsi ''Historia'' - George Rădulescu: ''Când au aflat creștinii că se împart în catolici și ortodocși'']</ref>) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală<ref>John Julius Norwich, ''The Normans in the South 1016-1130'', Longmans, Green and Co., 1967, p. 102</ref>. |
| − | Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu | + | Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La [[16 iulie]] 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de [[excomunicare]] pe [[altar]]ul [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol]], scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe [[16 aprilie]], scrisoarea de excomunicare nu era o ''bulă papală'' propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un [[sinod]] chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit [[anatema]] asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din ''diptice'', marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.<ref name="World History"/> |
| − | Din punct de vedere strict al [[Drept canonic|dreptului canonic]] se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane | + | Din punct de vedere strict al [[Drept canonic|dreptului canonic]] se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus. |
==Încercări ulterioare de reconciliere== | ==Încercări ulterioare de reconciliere== | ||
| + | Marea Schismă din 1054 a marcat o ruptură fără precedent între Biserica apuseanã și cea răsăriteană, fiind resimțit ca un eveniment dureros de către majoritatea creștinilor. Foarte mulți credincioși sperau însă într-o reunire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice: „Nu cred cã greºelile latinilor sunt aºa de multe ºi atât de grave, încât sã poatã motiva o schismã între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul cunoscutei mãnãstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tãrie cã în ciuda tuturor diferenþelor de tradiþie ºi de obiceiuri, între Biserici poate exista o singurã familie legatã indisolubil de capul ei, Hristos, dupã care prin credinþa în El formeazã ºi Biserica un singur trup”<ref>Rămureanu, I., Șesan, M., Bodogae, T., ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, București, 1993</ref>. | ||
Versiunea de la data 8 octombrie 2013 14:56
| La acest articol se lucrează chiar în acest moment!
Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului. |
Marea Schismă este separarea canonică și întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.
Origini
Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.
Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului și, respectiv, papa Leon al IX-lea.
Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat.[1] La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.
Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a acentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).[2]
Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.
În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane.
Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană). Carol cel Mare , în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței.
Schisma
În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.[3]
Conflictul s-a adâncit și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie "Patriarh Ecumenic", iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de "Frate" în loc de "Tată". Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.
În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi[4]) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală[5].
Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un sinod chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, și a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.[1]
Din punct de vedere strict al dreptului canonic se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane și nu a Bisericilor de Răsărit și de Apus.
Încercări ulterioare de reconciliere
Marea Schismă din 1054 a marcat o ruptură fără precedent între Biserica apuseanã și cea răsăriteană, fiind resimțit ca un eveniment dureros de către majoritatea creștinilor. Foarte mulți credincioși sperau însă într-o reunire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice: „Nu cred cã greºelile latinilor sunt aºa de multe ºi atât de grave, încât sã poatã motiva o schismã între Biserici”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul cunoscutei mãnãstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „Credem cu tãrie cã în ciuda tuturor diferenþelor de tradiþie ºi de obiceiuri, între Biserici poate exista o singurã familie legatã indisolubil de capul ei, Hristos, dupã care prin credinþa în El formeazã ºi Biserica un singur trup”[6].
Note
- ↑ 1,0 1,1 Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
- ↑ ReligionFacts - History and Development of the Papacy
- ↑ Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius
- ↑ Historia - George Rădulescu: Când au aflat creștinii că se împart în catolici și ortodocși
- ↑ John Julius Norwich, The Normans in the South 1016-1130, Longmans, Green and Co., 1967, p. 102
- ↑ Rămureanu, I., Șesan, M., Bodogae, T., Istoria Bisericească Universală, vol. II, București, 1993
Legături externe
- Byzantium: The Great Schism, by Bp. Kallistos Ware
- Catholic Encyclopedia: The Eastern Schism
- Encyclopaedia Britannica: Schism of 1054
- Joint Catholic-Orthodox Declaration of Pope Paul VI and Ecumenical Patriarch Athenagoras I, 7 December 1965
- CrestinOrtodox.ro - Marea Schismă de la 1054
- Wikipedia.ro - Marea Schismă
