Marea Schismă: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Schisma: +imagine)
(Schisma)
Linia 20: Linia 20:
  
 
==Schisma==
 
==Schisma==
[[Imagine:Great_Schism_1054.png|thumb||300 px|Marea Schismă de la 1054]]
+
[[Imagine:Great_Schism_1054.png|thumb||370 px|<center>Marea Schismă de la 1054</center>]]
 
În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene şi cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicţionale în Balcani, sudul Italiei şi Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalţi [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceştia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). De asemenea, [[Biserica din Constantinopol|Patriarhul Constantinopolului]] [[Mihail Cerularie]] intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană şi cea [[Biserica din Constantinopol|Constantinopolitană]]), în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[euharistie]].<ref>[http://www.newadvent.org/cathen/10273a.htm Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius]</ref>
 
În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene şi cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicţionale în Balcani, sudul Italiei şi Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalţi [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceştia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). De asemenea, [[Biserica din Constantinopol|Patriarhul Constantinopolului]] [[Mihail Cerularie]] intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană şi cea [[Biserica din Constantinopol|Constantinopolitană]]), în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[euharistie]].<ref>[http://www.newadvent.org/cathen/10273a.htm Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius]</ref>
  

Versiunea de la data 12 iunie 2013 14:14

La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Marea Schismă este separarea canonică şi întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) şi Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Origini

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat ulterior episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451. Aceşti cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia.

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp şi provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit şi de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului şi, respectiv, papa Leon al IX-lea.

Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic, care s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr. Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit acest canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate.

Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare, care a murit în 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat.[1] La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a acentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).[2]

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretenţiile teritoriale şi jurisdicţionale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

În ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice. De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sf. Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie şi restabilirea cultului sfintelor icoane.

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creştine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanţul) şi Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană). Carol cel Mare , în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței.

Schisma

Marea Schismă de la 1054

În secolul al XI-lea tensiunile existente între Bisericile Răsăritene şi cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicţionale în Balcani, sudul Italiei şi Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalţi patriarhi nu era acceptată de către aceştia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană şi cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie.[3]

Conflictul s-a adâncit şi mai mult atunci când Biserica de la Roma a reuşit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creştinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacţionat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondenţa care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie "Patriarh Ecumenic", iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de "Frate" în loc de "Tată". Deşi mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegaţie în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegaţii papei s-au simţit jigniţi de primirea care li s-a făcut şi au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conţinut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate şi acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegaţia papală[4].

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegaţia papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegaţia papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie i-a excomunicat pe cardinalul Humbert de Silva Candida şi pe papă şi a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.[1]

Încercări ulterioare de reconciliere

Note

  1. 1,0 1,1 Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
  2. ReligionFacts - History and Development of the Papacy
  3. Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius
  4. John Julius Norwich, The Normans in the South 1016-1130, Longmans, Green and Co., 1967, p. 102

Surse

Legături externe