Modificări

{{Articol de calitate}}Cinstitul şi și de Dumnezeu-purtătorul părintele nostru '''Marcu Ascetul''' a fost unul din marii [[Sfinții Părinți|sfinți părinți ]] duhovnicești ortodocși în secolul al V-lea sau al VI-lea. [[Prăznuire]]a sa în [[Biserica Ortodoxă]] se face în [[5 martie]].

Biografia sfântului Marcu este puțin cunoscută și a făcut de-a lungul timpului obiectul numeroase ipoteze. [[Sinaxar]]ele îl confundă în general cu Marcu din [[Chiliile|pustia Chiliilor (Egipt)]], cel care cunoștea [[Sfânta Scriptură|Scripturile]] pe de rost și căruia un [[înger ]] venea să-i aducă [[Sfânta Împărtășanie]], și care este pomenit și de [[Paladie al Elenopolisului|Paladie]] în ''Istoria lausiacă'' (18, 25). Alții îl identifică cu Marcu din Penthucla în [[Palestina]], pomenit de [[Ioan Moshu]] în cartea sa "Limonariu" (cap. 13), sau cu Marcu al Aretuselor (prăznuit la [[29 martie]]) sau cu Marcu Atenianul (prăznuit și el la [[5 martie]]). Autori mai recenți îl identifică cu superiorul unei [[Mănăstire|mănăstiri ]] din Asia Mică (poate apropiată de Tars) în secolul al V-lea<ref>A se vedea Introducerea lui G. M. Durand la: Marc le Moine, ''Traités'', vol. 1, SC 445, Paris 1999, p. 13-35.</ref>.

Se cunosc puține lucruri despre viața acestui mare Părinte al Bisericii. Cuviosul [[Cuvios]]ul Marcu a trăit în jurul anilor 430. A fost, se pare, [[ucenic ]] al sfântului [[Ioan Gură de Aur]]<ref>După: Georges le moine, ''Chronique'', éd. De Boor Wirth, Teubner 1978, t. 2, p. 599. </ref> și s-a distins prin faptul că a avut o perfectă cunoaștere a [[Vechiul Testament|Vechiului ]] și a [[Noul Testament|Noului Testament]]. Mai apoi deveni [[călugăr ]] în apropiere de Ancira, în Asia Mică, și este [[stareț ]] până când, dorind [[Eremit|viață pustnicească ]] mai intensă în lupte duhovnicești, se retrage în pustie<ref>După unii în Palestina, după alții în Egipt. Dar este mai probabil că a rămas în Galatia, în Asia Mică.</ref>, unde rămâne până la moartea sa, către vârsta de o sută de ani.

Scrierile sale referitoare la subiecte ca legea duhovnicească, pocăinţa[[Pocăință|pocăința]], sunt considerate printre cele mai importante în literatura Bisericii. Aceste lucrări au fost lăudate de însuşi însuși [[Patriarh]]ul [[Fotie cel Mare]].

În mediile monastice bizantine din secolele X-XIV circula un dicton care spunea: «Vindeți tot și cumpărați pe Marcu» - cu referință nu la evanghelistul [[Apostolul Marcu|Evanghelistul Marcu]], ci la cuviosul părintele [[Filocalia|filocalic Marc ]] Marcu Ascetul.

* ''Despre legea duhovnicească, în 200 de capete'' - "(...) vrea să explice cum se înţelege şi înțelege și cum trebuie împlinită legea duhovnicească de care vorbeşte vorbește Ap. Pavel (Rom. [[Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel|Romani]] 7, 14). Această ''lege duhovnicească'' cuprinde idealul desăvârşirii desăvârșirii morale şi și diferitele capete înfăţişează înfățișează tot cercul datoriilor morale ale omului."<ref>Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1.</ref>* ''Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte'' sau ''Despre aceia care socotesc că se îndreptăţesc îndreptățesc din fapte'' - „După cum arată cuvintele de la sfârşit şi sfârșit și o traducere siriacă, această scriere a fost la început una cu cea de mai înainte.”<ref>Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1.</ref>* ''Despre Botez'', sau mai precis: „Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul botez” [[botez]]” - „Este o înfăţişare înfățișare a efectelor botezului, în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă botezul şterge șterge cu totul [[păcatul]], sau mai lasă ceva din el, care trebuie şters șters prin silinţe silințe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşitdesăvârșit, întrucât el nu numai şterge șterge păcatul, ci şi împărtăşeşte și împărtășește pe [[Duhul Sfânt]]. Cel ce zice: „Văd altă lege în mădularele mele, care se împotriveşte împotrivește legii duhului meu” (Rom. 7, 23), nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară necontenit şi și după aceea. Căci [[harul ]] primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului de a rămânea ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea poruncilor, cade iarăşi iarăși în păcat, dar nu în al lui [[Adam]], ci în al său propriu: „Nu spunem că tot omul, care a fost botezat şi și a primit harul, este după aceea neschimbabil şi și nu mai are lipsă de pocăinţăpocăință, ci că de la botez, prin darul lui Hristos, ni s’a dăruit harul deplin al lui [[Dumnezeu ]] spre Împlinirea împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om, care l-a primit în chip tainic şi și nu împlineşte împlinește poruncile, în măsura lipsei pe care n’o împlineşte împlinește e biruit de păcat, care nu este al lui Adam, ci al celui neglijent, întrucât, luând puterea de a lucra,nu împlineşte împlinește lucrul.” <ref>Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1.</ref>* ''Epistola către Nicolae monahul'' sau ''Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae'' - Este o epistolă prin care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae din AncyraAncira, un tânăr prieten și ucenic al său, după ce el s’a retras din Ancira în pustie şi și nu-i mai poate da sfaturi cu grai viu ca mai înainte. Ca cel mai bun mijloc pentru a-şi și stăpâni [[Patimi|patimile ]] îi recomandă gândul statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre cari cea mai mare este întruparea şi suferinţele [[Întruparea]] și suferințele purtate de [[Hristos ]] pentru noi. Cele trei rele cari ameninţă amenință necontenit [[sufletul ]] sunt: uitarea, [[lenea şi neştiinţa]] și neștiința sau ignoranța. Împotriva lor trebuie să se lupte cu: amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, râvna şi cunoştinţa și cunoștința luminată.”<ref>Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 1.</ref>

Aceste patru scrieri ale sfântului Marcu au fost traduse în limba română de părintele [[Dumitru Stăniloae]], și publicate în ''Filocalia românească'', vol.volumul 1.

Pentru Sfântul Marcu Ascetul, temelia vieții înnoite în Hristos, a vieții spirituale este, într-un sens foarte concret, [[botez]]ul. Botezul așază așează în om o realitate cu totul nouă: prin acesta, Hristos însuși se sălășluiește în adâncul inimii omului <ref>[[Diadoh al Foticeii ]] dezvoltă și el această idee în cele ''O sută de capete'', 77.</ref>, ca stăpân al ei, și aruncă afară "tot duhul rău și necurat care se ascunde (...) în inima lui"<ref>Slujba Botezului; și Diadoh, ''O sută de capete'', 76.</ref>, pentru ca omul "să nu mai fie de acum fiu al trupului, ci moștenitor al [[Împărăția lui Dumnezeu|Împărăției Tale]]", după cum se spune în slujba Botezului.

Pentru a vorbi despre om, Marcu Ascetul folosește imaginea [[Templul din Ierusalim|Templului de la Ierusalim]], spunând:

:"Iar templul este lăcașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârșit, [[altarul ]] este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce către minte și se jerfește jertfește gândul întâi-născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi-născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă-l aduce neîntinat."

:"Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru, a [în spatele] [[Catapeteasmă|catapetesmei]]. Acolo a intrat [[Iisus ]] pentru noi ca Înaintemergător ([[Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel|Evrei]] 6, 20), locuind de la botez în noi, "afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici" ([[Epistola a II -a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel|II Corinteni]] [http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=13&cap=13#5 13, 5]). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere care, dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin [[nădejdea ]] rațională și înțelegătoare, nu putem cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri sau nu. [...]" (Marcu Ascetul, ''Despre Botez'', p. 287).

Marcu redă în amănunt această imagine a omului ca templu, faptul esențial rămânând însă acela că prin botez, Hristos Se sălășluiește în chip real în adâncul inimii omului. Acolo, El bate la poarta inimii, prin Har, și așteaptă să I se deschidă, potrivit imaginii din [[ApocalipsaSfântului Ioan Teologul|Apocalipsă]] ([http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=4&cap=3#20-22 3, 20-22]):

: Iată, stau la uşă şi ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu şi și va deschide uşaușa, voi intra la el şi și voi cina cu el şi și el cu Mine.: Celui ce biruieşte biruiește îi voi da să şadă șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi și Eu am biruit şi și am şezut șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.

Începând să lucreze, după primirea harului Botezului, poruncile dumnezeiești, omul începe să intre în logica Legii duhovnicești, care nu este cea a trupului, care nu este logica lumii acesteia și care poate chiar să se afle uneori în opoziție cu legile exterioare. În realitate, omul umrează urmează logica Legii duhovnicești (spirituale) nu ''pentru că'' e logică - e o lege a dragostei, și dragostea nu este logică -, ci mai ales pentru că un lucru tainic, ceva dinăuntrul lui - [[credința ]] - îl împinge să o facă. Apoi, omul care a împlinit porunca va continua să o facă pentru că a gustat pacea care vine din urmarea poruncilor dumnezeiești:

:"Altceva este împlinirea poruncii și altceva este [[Virtute|virtutea]], chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta."

:"Este o poruncă restrânsă [care se adresează unora] și este alta cuprinzătoare [care se adresează tuturprtuturor]. Prin cea dintâi se poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua se poruncește lepădarea de toate avuțiile."

*"prin amintirea cea bună, care e pricina tuturor bunătăților [...] socotind întotdeauna "câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă ([[Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel|Filipeni]] 4,8] ) [...]"