Mănăstirea Rohia

Mănăstirea „Sfânta Ana” - Rohia, din judeţul Maramureş, este primul ansamblu monahal ortodox ridicat în Ardeal, după Marea Unire din 1918, şi se numără printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă. Construită de un preot ortodox în anii `20, a fost rectitorită de un arhiereu la sfârşitul anilor `90. Mănăstirea a rezistat în timpul ocupaţiei hortyste şi prigoanei comuniste, reuşind ca prin activitatea sa duhovnicească, misionară și culturală să devină un centru de referință al monahismului ortodox în nord-vestul țării. Aşezământul posedă o bogată colecție de icoane și una dintre cele mai mari biblioteci mănăstirești ortodoxe din Transilvania. Este şi lăcaşul sfânt unde a fost călugărit omul de cultură, Nicolae Steinhardt, care a trăit aici ultimii ani din viaţă.

Istoric

Situată în Ţara Lăpuşului, la o distanţă de 50 de km de oraşul Baia Mare şi 43 km de oraşul Dej, Mănăstirea „Sfânta Ana” - Rohia este aşezată în hotarul satului Rohia, ce aparţine de oraşul Târgu Lăpuş. Se află într-un cadru pitoresc, în mijlocul unei păduri de fag și stejar, pe o colină ce poartă numele Dealul Viei, la o altitudine de aproximativ 500 de metri. Este cea dintâi mănăstire ortodoxă românească întemeiată în Transilvania, după 1918, dar şi prima care se construieşte după distrugerea celor 150 de lăcaşuri ortodoxe din ordinul generalului austriac Bucow, în 1762.

Aşezământul monahal a fost ctitorit de preotul ortodox român Nicolae Gherman, parohul satului Rohia, în memoria fiicei sale, Anuţa. Al zecelea copil al părintelui, fetiţa s-a îmbolnăvit spontan şi a murit la doar 10 ani, în 1922. De atunci, Anuţa i-a apărut în vis tatălui ei de mai multe ori şi l-a rugat să construiască o casă Maicii Domnului, în Dealul Viei. Părintele Nicolae nu a spus nimănui despre aceste vise, până într-o zi, când o bătrână din sat, foarte evlavioasă, l-a întrebat: „De ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu care-ţi porunceşte prin copila Anuţa să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei?“, adică mănăstire. Atunci a înţeles că este o poruncă divină şi a hotărât să ridice sfântul lăcaş într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea”. A ridicat aici o cruce, care apoi s-a tot mutat până a ajuns pe locul actualei biserici, pe pintenul Dealul Viei.

Lucrările au început în anul 1923 şi au durat doi ani, preotul Nicolae Gherman fiind ajutat de credincioșii din Rohia și de cei din satele vecine. Însă distanţa până la locul ales era mare şi nici nu era un drum până acolo. Despre entuziasmul şi eforturile deosebite ale localnicilor în acei ani, ne spune actualul egumen, Macarie Motogna, în monografia mănăstirii: „Până la vale, sub mănăstire, materialele au fost transportate cu căruțele, iar de acolo, până în deal, o parte din cărămidă a fost urcată din mână în mână, iar altă parte a fost scoasă de bărbați cu brațele, de copiii de la şcoală în traistă, iar de femei în coșuri. Astfel, fiecare cărămidă, fiecare bucățică de scândură sau alte materiale din care s-a construit prima biserică a mănăstirii a fost sfințită de sudoarea copiilor, bătrânilor, bărbaților și femeilor, care de bunăvoie, cu multă bucurie, au cărat toate materialele pe acest pinten de deal pe care este zidită această sfântă mănăstire”.

După multe greutăţi şi sacrificii mari a fost înălţată o biserică modestă, cu temeile de piatră şi ziduri din cărămidă, care a rezistat 70 de ani. A fost construită în formă de cruce, cu următoarele dimensiuni: 17,80 m lungime, 5,70 m lățime și 13 m înălțime. Meșterii zidari au fost Vasile Hosu împreună cu fiii săi Ioan și Alexandru din satul Rohia. Sfântul lăcaş avea în faţă un pridvor care se sprijinea pe patru stâlpi frontali, iar pe frontispiciu era pictată icoana hramului, „Adormirea Maicii Domnului”. Deasupra pronaosului a fost ridicată o cupolă mică, din lemn, iar naosul şi altarul erau despărţite de un iconostas simplu, din lemn de brad. Interiorul nu a fost pictat, ci tencuit şi văruit, iar cu timpul a fost îmbodobit cu icoane.

Odată cu finalizarea lucrărilor, ctitorul a încredințat conducerea aşezământului unor ieromonahi veniți de peste munți. La 15 august 1926, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, care a devenit hramul mănăstirii, a fost oficiată slujba de sfinţire a bisericii de un sobor de 38 de preoţi și protopopi, în prezenţa a 10.000 de credincioși. Următorii cinci ani, până în 1931, au fost ani de organizare și acomodare, atât din punct de vedere duhovnicesc, cât și administrativ. Atunci au fost edificate şi alte construcţii din ansamblul monahal, printre care Casa ctitorului, Stăreţia şi o căsuță din lemn lângă clopotniță, dar a fost acumulată şi o datorie mare. Aceasta a fost plătită în doar doi ani de noul stareţ Gherontie Guţu, din Basarabia, care a construit şi alte clădiri şi a cumpărat zeci de hectare de pădure pentru mănăstire. Având o pregătire monahală temeinică, Gherontie Guţu a mărit obştea la 14 vieţuitori, iar pe mulți dintre ei i-a trimis la studii, la Seminarul Monahal de la Cernica, şi i-a întreținut din banii mănăstirii. Astfel, el este socotit al doilea ctitor al Mănăstirii Rohia.

Cu toate acestea, multă vreme, viața monahală la Rohia s-a desfășurat în condiții foarte grele, din cauza condiţiilor de acces: nu era drum până la mănăstire, ci doar o cărare, apa era adusă cu găleata, iar curentul electric nu exista. Din aceste cauze, aşezământul nu s-a putut dezvolta timp de aproape 50 de ani, rămânând la stadiul de schit. La toate acestea s-au adăugat şi încercările grele prin care a trecut în diferite perioade istorice.

Prigonită de regimul hortyst

Odată cu pronunţarea Dictatului de la Viena, în 1940, când România a fost silită să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, au venit vremuri tulburi şi pentru Mănăstirea Rohia. În teritoriul ocupat de regimul hortyst, timp de patru ani, se afla şi Maramureşul, regiune în care Episcopia Ortodoxă „a fost expusă celor mai violente lovituri ale ungurilor”, după cum arată istoricul Mihai Fătu. Într-un raport al acestei eparhii, din 1941, se menţionează următoarele: „Reşedinţa episcopală a fost ocupată de armată şi mobilierul ce l-a găsit în ea, confiscat. Capela episcopală, care servea şi de biserică catedrală şi parohială, a fost demolată şi îndepărtată, crucile de pe reşedinţă au fost doborâte cu focurile de mitralieră, clopotele Episcopiei au fost demontate şi dăruite la trei comune rutene pentru că au trecut la uniaţie. Părinţii sufleteşti ai satelor, preoţii ortodocşi de preferinţă, au fost batjocoriţi în chipul cel mai neomenos, unii maltrataţi şi închişi şi aproape toţi alungaţi. În judeţele Maramureş şi Sălaj n-a mai fost tolerat nici unul”.În acelaşi document se vorbeşte despre „abuzurile, crimele şi urgiile, săvârşite de bandele maghiare şi armata de ocupaţie care au maltratat în mod barbar preoţimea şi enoriaşii, jefuind altarele, altele profanându-le, izgonind preoţimea, confiscând toate bunurile Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi a bisericilor”. Tot atunci au avut loc expulzări în masă ale românilor, în condiţii umilitoare, iar închisorile şi lagărele de concentrare pentru românii transilvăneni au devenit neîncăpătoare. Istoricul Mihai Fătu precizează că „preoții și învățătorii de la sate și intelectualii din orașe au fost arestați cu scopul vădit de a lipsi populația românească de conducători”, tot atunci fiind arestați oameni doar pentru că nu ştiau limba maghiară, „nu voiau să renunțe la confesiunea lor religioasă sau la naționalitatea română” şi „continuau să se conducă după obiceiurile strămoșești ale neamului”.

În acele vremuri ostile, a avut de suferit şi sfântul aşezământ de la Rohia. În toamna anului 1940, aproape toţi monahii de aici, care nu erau din aceste locuri, s-au refugiat în alte zone ale ţării, iar la mănăstire au rămas doar doi viețuitori, unul dintre ei, Nifon Matei, fiind numit stareţ. Monah cu multă râvnă şi cunoscut ca un duhovnic iscusit, acesta a reuşit, la 27 de ani, să mărească obştea monahală, dar mai ales să țină focul credinței aprins și nădejdea că vor fi din nou liberi. Printre noii ucenici care au intrat în mănăstire, în acei ani tulburi, a fost şi Emilian Birdaș, din satul Rohia, viitor episcop de Alba Iulia între anii 1975 şi 1990. De asemenea, în 1941 aici a venit Justinian Chira, care avea 20 de ani. După un an a fost tuns în monahism și hirotonit diacon, dar în scurt timp ocupanţii maghiari l-au încorporat în armata lor pentru cinci luni. După lăsarea la vatră, în primăvara anului 1943 a fost hirotonit preot, iar în iunie 1944 a fost numit la conducerea Mănăstirii Rohia.

Justinian Chira, stareţ pentru 30 de ani

Când a preluat funcţia de stareţ, Justinian Chira avea doar 23 de ani, iar obştea monahală era alcătuită din şapte vieţuitori, dintre care cinci erau foarte tineri. Atunci a început o nouă etapă în istoria Rohiei. În 1944, când Ardealul nu fusese încă eliberat de sub ocupația trupelor horthyste, hramul mănăstirii a fost o mare sărbătoare. Slujba a fost oficiată, cu mare fast, de episcopul Nicolae Colan, un patriot înflăcărat, care a reaprins speranţele eliberării în sufletele credincioşilor. Ceea ce s-a şi întâmplat câteva luni mai târziu, la 25 octombrie 1944.

Deşi tânăr, stareţul Justinian Chira a ştiut să reînvie viaţa monahală la Rohia, după regulile stabilite de întemeietorii monahismului ortodox: munca, rugăciunea şi studiul. După eliberarea Ardealului, a reuşit să formeze o obşte nouă, cu tineri din satele învecinate, statornici şi cu dragoste de mănăstire. Justinian Chira s-a îngrijit îndeaproape de formarea lor duhovnicească și de pregătirea lor intelectuală, astfel că în 1958, obștea a ajuns la 22 de viețuitori. Tot în timpul stăreţiei sale, Rohia a fost şi un aşezământ de cultură, fiind puse bazele unei biblioteci care s-a dezvoltat în timp şi a ajuns una dintre cele mai mari din Ardeal.

În 1955 au fost demarate unele lucrări administrative, dar au fost oprite în 1959, anul în care a început o nouă prigoană împotriva mănăstirilor, odată cu aplicarea Decretului 410. Atunci au fost excluse din monahism mii de călugări şi maici și au fost desfiinţate mai multe mănăstiri și schituri. Acest decret, prin care s-a încercat desfiinţarea monahismului, a avut consecințe grave și asupra aşezământului de la Rohia. La 27 octombrie 1959, mănăstirea a primit un ordin prin care viețuitorii care nu împliniseră 25 de ani erau obligaţi să părăsească această vatră monahală. Cum aceste condiţii nu erau îndeplinite, toți cei 30 de viețuitoriau fost nevoiți să părăsească Mănăstirea Rohia, aici rămânând pentru o lună doar starețul Justinian Chira. În urma intervențiilor sale la Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului au fost reprimiți doi dintre foștii călugări. În acei cinci ani de teroare ateistă (1959-1964), în mod oficial nu s-a mai permis primirea în mănăstiri a noi tineri călugări, iar întreaga viață mănăstirească a fost supravegheată cu multă atenție de organele de securitate ale statului. După 1964, când prigoana a fost îmblânzită, o parte din monahii izgoniți au fost reprimiți discret în mănăstiri.Totuşi, începând din 1959, obştea Mănăstirii Rohia nu a numărat niciodată mai mult de şapte vieţuitori, timp de 40 de ani.

Din 1965, aşezământul a început să se dezvolte foarte mult, din punct de vedere administrativ, chiar în acel an fiind construită Casa de stejar. Apoi, între anii 1969 şi 1972 a fost ridicată Stăreția, în locul primei case monahale, iar în 1973 s-a deschis primul drum de acces la mănăstire. Pentru meritele sale la conducerea mănăstirii, în 1973, stareţul Justinian Chira a fost hirotonit episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, primind titlul Maramureșeanul. Datorită activității sale duhovnicești, culturale și administrative, mănăstirea a fost vizitată de numeroşi credincioși din întreaga țară, dar și de mari oameni de cultură, precum Ioan Alexandru, pr. profesor Dumitru Stăniloaie, Geo Bogza, Nicolae Steinhardt și alții.

Un așezământ cu noi construcții

Proiectele Preasfințitului Justinian Chira au fost continuate de stareţul Serafim Man în perioada 1973-1984, fiind realizate obiective deosebit de importante. În această perioadă a fost construită Casa cu paraclis (1973-1979), amplasată pe pintenul abrupt al dealului, chiar în fața bisericii. Este o construcție cu trei nivele, unde se află Paraclisul cu hramul Izvorul Tămăduirii, loc de reculegere pentru vieţuitorii mănăstirii. Acesta a fost pictat în 1979 de pictorul bucureștean Gheorgh Busuioc, într-un stil apropiat de înțelegerea populară. Tot în 1979 a fost înlocuit iconostasul bisericii cu unul nou, sculptat în lemn de stejar de Ioan Velea, originar din Rohia. De asemenea, în următorii patru ani a fost clădită Casa Poetului, la parterul căreia se găsește și Chilia „Nicolae Steinhardt”, au fost construite Altarul de vară și zidurile de sprijin din incintă, a fost introdus curentul electric şi s-a realizat deschiderea drumului de acces la mănăstire. Se poate spune că starețul Serafim a reușit să schimbe înfățișarea așezământului, astfel încât Rohia a ajuns în câțiva ani să semene mănăstrilor cu istorie și renume mare. În 1984 s-a retras din ascultarea de stareț, fiind bolnav de cancer, însă a mai trăit 30 de ani după aceea. El este cel care l-a primit în 1980 în obștea mănăstirii pe scriitorul de origine evreiască N. Steinhardt, pe care l-a călugărit în acelaşi an, cu numele Nicolae. Noul monah a ales să intre în Mănăstirea Rohia la 20 de ani după ce a fost botezat creştin ortodox de către părintele Mina Dobzeu, în închisoarea Jilava. Fusese judecat în cadrul „lotului Noica - Pillat” şi condamnat la 12 ani de muncă silnică. Părintele Nicolae a locuit aici în ultimii nouă ani din viaţă, până în 1989, iar chilia în care a vieţuit ca monah al mănăstirii Rohia a fost amenajată ca un mic muzeu, în care se păstrează lucrurile sale personale: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, precum şi mobilierul.

PS Iustin Sigheteanul, ctitorul Rohiei moderne

Ultimii trei ani ai comunismului au însemnat pentru Mănăstirea Rohia începutul revigorării vieţii monahale. În 1988 a fost numit stareţ ieromonahul Iustin Hodea, care a format o obşte solidă şi bine pregătită din punct de vedere spiritual şi cultural, tinerii monahi fiind trimiși la școli teologice din țară și din străinătate. Pe lângă activitatea duhovnicească, a acordat o importanță deosebită și proiectelor administrative. Între anii 1988 și 1992, a fost construită Casa Albă, o clădire impunătoare, în care se află chiliile pentru monahi, un apartament episcopal și un salon oficial pentru primirea oaspeţilor. Iustin Hodea a continuat să rămână la conducerea mănăstirii și după 1994, când a fost ales episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, cu numele Sigheteanul.Cel care l-a propus în această funcție a fost Justinian Chira, titularul eparhiei, reînființată după Revoluția din 1989.

În 1995, când numărul vieţuitorilor a ajuns la 28, PS Iustin Sigheteanu a început reconstrucția arhitecturală a ansamblului monahal împreună cu egumenul Pantelimon Ilieş. Astfel, în 1996, vechea bisericuță, care devenise neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor, a fost desfăcută cu grijă, iar materialele au fost folosite la zidirea unei biserici noi și impunătoare. A fost ridicată în acelaşi loc, iar arhitectura îmbină modele din cele trei provincii românești. Este construită în formă de cruce, cu pridvor în stil brâncovenesc, și are o înălțime de biserică maramureșană (48 de metri de la bază). Lungimea este de 22 de metri, iar în exterior este placată cu piatră naturală și cărămidă. Sfântul lăcaș are o singură turlă, pe naos, ce conţine elemente moldoveneşti, pe care sunt pictați proorocii Vechiului Testament, în centru fiind reprezentată Maica Domnului. Sub streașină, de jur împrejur, au fost pictaţi sfinții români, iar pe fațadă au fost executate în mozaic icoana Deisis și cei 12 Sfinți Apostoli. Iconostasul a fost lucrat în lemn de stejar de către frații Ionașcu din localitatea Grumăzești, jud. Neamț. Biserica are şi demisol unde se află paraclisul cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, dat în folosinţă în 1998, care a fost împodobit cu iconostasul şi icoanele vechii biserici, la care se adaugă câteva icoane pe sticlă, pictate de un vieţuitor al mănăstirii.

Trei ani mai târziu a fost construit Colțul Maramureșean, un ansamblu format dintr-o casă pentru pelerini şi o biserică din lemn în care este amenajat muzeul mănăstirii. În 2008 au fost începute lucrările de construire a Centrului Cultural Monahal „Nicolae Steinhardt”, o clădire unică în țară, prin amploarea și complexitatea ei. Este un ansamblu arhitectonic atonit, cu zece nivele, format din două corpuri: unul este „turnul tezaur”, care va adăposti muzeul mănăstirii, muzeul N. Steinhardt, biblioteca şi arhiva, iar celălalt va cuprinde trapeza şi bucătăria, stăreţia, sala de conferinţe, sala de lectură şi editura mănăstirii.

Din 2011 egumen este Macarie Montagna, cel care se ocupă de bunul mers al mănăstirii din punct de vedere duhovnicesc, administrativ și cultural. Astfel, interiorul noii biserici a fost pictat în frescă, de o echipă condusă de soții Dana și Ioan Moldoveanu, iar lucrările la Centrul Cultural continuă să se desfăşoare şi ân prezent.

Icoana Maicii Domnului Îndurerată, un odor de mare preţ

Din patrimoniul spiritual al Mănăstirii Rohia face parte şi Icoana Maicii Domnului Îndurerară, făcătoare de minuni, care se află în prezent în Paraclisul „Sfântul Ierarh Nicolae” de la demisolul noii biserici. Icoana reprezintă tânguirea Maicii Domnului şi semnifică plângerea pentru distrugerea celor 150 de mănăstiri transilvănene care au fost nimicite în secolul al XVIII-lea. Pictată pe lemn de chiparos de către călugărul Nicanor din Sfântul Munte Athos, la cererea preotului ctitor Nicolae Gherman, a fost adusă la Rohia în 1926, la prima sfinţire a bisericii. În cei 92 de ani de existenţă a icoanei, Maica Domnului a dat mult ajutor și mângâiere pentru mănăstire și viețuitorii ei, dar și pentru cei care o cercetau. Arhiva mănăstirii consemnează că la 15 aug 1927, după terminarea slujbelor de hram, din cauza unei lumânări lăsate nesupravegheate, au ars ștergarul, ancadramentul și tot ce era în jurul icoanei, însă icoana a rămas întreagă, fiind arsă doar o mică parte unde este pictat capul Maicii Domnului. Aceasta a fost prima minune. În deceniul șase al secolului al XX-lea, când comuniștii doreau cu orice preț să închidă mănăstirea, cereau starețului cheia bisericii, iar acesta le spunea că este la icoana Maicii Domnului, şi nimeni nu îndrăznea să o ia. În 1959, când viețuitorii au fost dați afară din mănăstire, s-a auzit glasul Maicii Domnului plângând pentru fiii ei. De-a lungul timpului, unii monahi au fost vindecați de boli grave, nenumărate fiind şi vindecările pe care le-a făcut Maica Domnului cu cei bolnavi de cancer și de alte boli, cu cei posedați de duhuri rele. De asemenea, multe familii s-au bucurat pentru că li s-au împlinit rugăciunile și au avut copii.

Patrimoniul cultural al mănăstirii

Mănăstirea posedă dintre cele mai mari biblioteci mănăstirești ortodoxe ale Transilvaniei formată din aproximativ 40.000 de cărţi şi reviste cu conţinut teologic şi de cultură profană, în limba română şi în mai multe limbi. Sunt cărţi din numeroase şi variate domenii. Unele dintre acestea sunt de valoare istorică şi literară, printre care amintim: „Etymologicum Magnum Romanie”, în 4 volume (1886), „Histoire des Roumains”, a lui Nicolae Iorga (în 10 volume, ediţia din 1940), „Istoria Românilor din Dacia Traiana” a lui A. D. Xenopol (4 volume, Iasi, 1896), „Getica”, alui Vasile Pârvan (1926), „Originea Românilor”, a lui Alex. Philippide (Iaşi, 1925), „Dacia preistorica”, de N. Densuşianu (Bucureşti, 1913), „Cartea de aur sau luptele politice ale Românilor de sub Coroana ungară” (8 volume, Sibiu, 1902-1915), „Histoire de l`Eglise”, de Wladimir Guete (3 volume, Paris, 1870), „Notele politice ale lui Alex. Marghiloman” (5 volume, cuprind perioada 1897-1924), „Istoria Românilor”, de C. C. Giurăscu, „Istoria literaturii române”, de G. Călinescu, (toate cele trei ediţii) ş.a. Iniţiativa înfiinţării bibliotecii a avut-o PS Justinian Chira în perioada în care a fost stareţ, dar a fost îmbogaţită continuu de cei care i-au urmat la conducerea mănăstirii, fiind apoi organizată de părintele Nicolae Steinhardt după modelul marilor biblioteci publice.

Mănăstirea Rohia are şi un muzeu, amenajat în biserica de lemn din cadrul Colţului maramureşean, care adăposteşte o frumoasă colecţie de vechi icoane bisericeşti pe lemn şi pe sticlă, datând din secolul al XVIII-lea. De asemenea are şi o bogată colecţie de cărţi vechi bisericeşti, dintre care amintim: „Cazania sau Carte românească de Învăţătură”, a mitropolitului Varlaam, Iaşi, 1642; „Noul Testament de la Bălgrad”, al mitropolitului Simion Ştefan, tipărit la 1648 ; „Îndreptarea Legii”, Târgovişte, 1652; „Evanghelia”, tipărită de Antim Ivireanu la Snagov, 1697; „Molitvelnic”, Râmnic, 1705 ; „Evanghelia de la Bucureşti”, 1725 ; „Apostolul”, Blaj, 1767 ; „Biblia de la Blaj”, 1795; „Cronica Românilor”, a lui Gheorghe Şincai, editată la Iaşi, în 1853 ; „Biblia de la Buzău”, din 1854 ; „Biblia lui Şaguna”, Sibiu, 1856-1858 etc.

Bibliografie

„Mănăstirile şi schiturile României pas cu pas”, vol IV, „Mitropolia Ardealului şi Maramureşului”, Vasile Dumitrache, Editura Nemira , Bucureşti, 2002

„Monahismul ardelean în trecut și astăzi”,Sebastian Dumitru Cârstea, Editura Andreiana, Sibiu, 2008 „Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”,coordonator Adrian Andrei Rusu, Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000 „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucureşti, 2006

Surse

http://www.manastirea-rohia.ro Mănăstirea Rohia http://www.episcopiammsm.ro/Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului. https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-clujului-albei-crisanei-maramuresului/manastirea-rohia-68068.htmlMănăstirea Rohia http://ziarullumina.ro/duhul-ziditor-al-rohiei-79043.htmlDumitru Manolache „Duhul ziditor al Rohiei”, 12 februarie 2013

http://ziarullumina.ro/raiul-maramuresului-55245.htmlNarcisa Elena Balaban, „Raiul Maramureşului”, 27 iulie 2008