Mănăstirea Radu Vodă

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 10 aprilie 2014 08:10, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (+imagini)
Salt la: navigare, căutare
Mănăstirea Radu Vodă
Biserica Mănăstirii Radu Vodă
Jurisdicție Arhiepiscopia Bucureştilor
Tip călugări
Înființată 1568
Ctitori Alexandru al II-lea Mircea,
Radu Mihnea
Patriarhul Iustinian Marina
Stareț Arhimandrit Nectarie Şofelea
Mărime aprox. 14 călugări
Localizare Bucureşti,în apropiere de Piaţa Unirii, pe malul Dâmboviţei
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Sfânta Treime și Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei
Site web oficial www.manastirearaduvoda.ro


Mănăstirea Radu Vodă este o mănăstire ortodoxă de călugări, care a fost întemeiată în secolul al XVI-lea de Domnul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577). În acea vreme purta numele Sfânta Troiţă şi a fost construită cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei. Ocupată şi fortificată de vestitul Sinan Paşa, mănăstirea voievodală a fost transformată în moschee, fiind apoi distrusă de turci până la temelii. Rezidită de nepotul ctitorului, Radu Mihnea (Domn al Ţării Româneşti în trei rânduri), şi înzestrată cu multe averi, Sfânta Troiţă a ajuns cu vremea cea mai bogată mănăstire din ţară, cu peste 8.000 de proprietăţi. Cu toate acestea, în perioada în care a fost administrată de călugării greci a ajuns într-o stare deplorabilă. Monument istoric, de artă şi de spiritualitate românească, ansamblul monahal a fost refăcut la iniţiativa Patriarhului Iustinian Marina, considerat al treilea ctitor al său.

Istoric

Mănăstirea Radu Vodă a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), fiul domnitorului Ţării Româneşti Mircea Ciobanul, pentru a mulţumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta împotriva lui Vintilă Vodă, care s-a desfăşurat chiar în locul unde se află lăcaşul de cult. Mănăstirea cu hramul Sfânta Troiţă a început să fie construită în 1568, aşa cum reiese dintr-o pisanie: „Această sfântă și dumnezeiască mănăstire, care este hramul Sfintei Troiţi, din temelie e zidită de luminatul domnu, Io, Alecsandru Voievod, feciorul Mirci Voievod (al lui Mircea Voievod), nepotul lui Mihnea Voievod celu Bătrînu, când au fost cursul anilor 7076 (1568) ș-au fost cu pace până în zilele lui Mihai Viteazul”.[1] Complexul mănăstiresc a fost construit pe o colină aflată la 12 metri deasupra terenului înconjurător, pe malul drept al Dâmboviţei. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că această colină era locuită încă din Epoca Paleolitică, aici fiind cea mai veche aşezare de pe aceste meleaguri. Încă de pe vremea geto-dacilor aşezarea de aici era fortificată. Prima biserică ridicată în acest loc, în jurul anului 1500, dar şi a doua, din anul 1560, au fost distruse. Alexandru al II-lea Mircea a construit mănăstirea cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei, aşa cum reiese dintr-un document din 15 iunie 1577, în care el afirma:„am socotit cu râvnă din tinereţea domniei mele şi am zidit această sfântă şi dumnezeiască mitropolie cu toată osârdia”. Pentru găzduirea solilor şi a călătorilor, domnitorul a construit aici şi un palat domnesc, din bârne de lemn şi chirpici, fiind închis printr-o împrejmuire din trunchiuri de copaci. Alexandu al II-lea, care avea reputaţia de domnitor evlavios, a acordat o atenţie deosebită vieţii bisericeşti. Mănăstirii ctitorită de el i-a dat dreptul de a lua sare de la Ocnele de la Telega şi de la Ghitioara, a reparat Mănăstirea Plumbuita şi a făcut danii importante unor lăcaşuri sfinte din Muntele Athos şi Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. A murit în 1577 şi a fost îngropat în Mănăstirea Sfânta Troiță, dar piatra sa de mormânt nu se mai păstrează. Urmaşul său la tron a fost fiul său, Mihnea al II-lea, zis mai târziu Turcitul. Acesta avea doar 13ani la moartea tatălui său, aşa încât a domnit sub tutela mamei sale, Ecaterina. În timpul celor două domnii (1577-1583 şi 1585-1591) el a reuşit să termine lucrarea tatălui său, cu cheltuieli foarte mari. A zugrăvit biserica, a construit chilii şi a continuat înzestrarea mănăstirii, cumpărând mai mute sate, vii și prăvălii. Tot atunci Mănăstirea Sfânta Troiţă a cunoscut o perioadă de înflorire culturală. Se pare că aici s-a alcătuit prima bibliotecă din Bucureşti, unde se copiau manuscrise şi cărţi necesare cultului liturgic sau intelectualilor vremii. Cu toate acestea, domnitorul Mihnea al II-lea a rămas în istorie ca un renegat. În 1591, fiind mazilit pentru că a refuzat să plătească turcilor o datorie mai veche, a trecut la mahomedanism, de frică să nu fie omorât. Ceremonia convertirii a avut loc în aprilie 1591, când a primit numele "Mehmet-bei" şi sangeacatul Nicopole, iar de atunci i s-a spus Mihnea Turcitul. După ce a trecut la mahomedanism, soţia lui, Neaga, cu care a avut patru copii, l-a părăsit şi şi-a căutat alinarea în biserică. El a avut mai mulţi copii şi cu ţiitoarea lui, Vişa, printre care şi Radu, viitorul domnitor al Ţării Românești (Radu Mihnea).[2] Acesta a fost trimis de mama lui în Muntele Athos, unde a fost educat de călugării greci de la Mănăstirea Iviron, apoi la şcolile de la Veneţia şi Padova.

În 1593 la tronul Ţării Româneşti a venit voievodul Mihai Viteazul, iar în timpul domniei sale Mănăstirea Sfânta Troiţă avea să treacă prin grele încercări. După bătălia de la Călugăreni, din august 1595, în timp ce Mihai Viteazul se retrăgea în Transilvania, turcii conduşi de vestitul Sinan Paşa au ocupat Bucureştiul şi l-au fortificat, cu dorinţa de a transforma ţara în paşalâc. Pe colina unde se afla mănăstirea au construit o fortăreaţă din pământ şi trunchiuri de copaci, cu cinci bastioane, numită de bucureşteni "palanca lui Sinan", în care încăpeau zece mii de oameni. „Oraşul întreg fusese înconjurat cu un şanţ adânc, dincolo de care înjghebase în grabă o îndoită linie de pari, umplându-se spaţiul dintre ei cu pământ(…). Palanca era însă pe locul bisericii lui Alexandru-Vodă şi a lui Mihnea, acuma beiul Mehemed de la Nicopole (…). Ea fusese prefăcută în moschee - «strigase hogea» din turnul ei”, afirmă istoricul Nicolae Iorga.[3] Fortificaţiile au fost însă inutile, deoarece în octombrie 1595, după ce au eliberat oraşul Târgovişte, armatele creştinilor s-au îndreptat spre Bucureşti şi l-au silit pe Sinan Paşa să se retragă. Înainte de a părăsi oraşul, turcii au jefuit oraşul şi i-au dat foc, iar mănăstirea şi forticaţiile de la Radu Vodă au fost aruncate în aer. Sfântul lăcaş, pângărit de turci - care băgaseră caii în biserică -, a fost dărâmat cu tot ce avea, trapeză, chilii etc. „Sinan însuşi se lăudă, într-o scrisoare adresată lui Nişangi-paşa, că a dat pradă focului toate casele, bisericile, grădinile şi vilele, adică aşezările boiereşti”.[4] După ce oraşul a fost eliberat, locuitorii, îngroziţi, au părăsit Bucureştiul, iar călugării de la Sfânta Troiţă au fost mutaţi de Mihai Viteazul la Mănăstirea Mihai Vodă, împreună cu toate bogăţiile mănăstirii. Bucureştenii au reuşit să îşi refacă locuinţele din lemn, dar în anul următor a avut loc pe neaşteptate un atac a tătarilor, iar oraşul a fost incendiat din nou. După toate acestea au urmat molima şi foametea. Deși a vrut să refacă Mănăstirea Sfânta Troiţă, Mihai Viteazul nu a mai reușit să întreprindă nimic, din cauza domniei sale încheiată tragic, în 1601.

Mănăstirea Radu Vodă la 1830
Mănăstirea Radu Vodă la 1856

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost părăsită până în 1614, când voievodul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, s-a hotârât să înceapă rezidirea acesteia. El a avut trei domnii în Ţara Românească (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) şi două domnii în Moldova (1616-1619 și 1623-1626). Noul complex monastic, construit după planurile iniţiale, cuprindea acum o biserică impunătoare, după modelul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş, chilii pentru monahi şi case domnești. Radu Mihnea este cel care i-a sporit considerabil averea, adăugându-i sate, vii şi prăvălii, astfel încât mănăstirea devenise, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, „cea mai bogată nu numai din Bucureşti, dar şi din întreaga ţară”, cu 8.342 de proprietăţi. Mănăstirea, care de atunci a luat numele Radu Vodă, deținea metocurile Stelea, Bolintin, Tutana, Săcuieni, Izvorul Voievodului, Bălteni, Iezerul etc. Moşiile cuprindeau sate, case, prăvălii, vii, hanuri, iazuri şi mori,şi erau întinse pe întreg teritoriul ţării Românești: Miceşti, Abota, Batoţii-Mehedinţi, Bărbătescu, Glina şi Costienii (Ilfov), Notaru (Ialomița), Drăgoieşti-Pământeni (Dâmbovița) etc. În semn de recunoștinţă pentru educația primită la Mănăstirea Iviron, voievodul Radu Mihnea a închinat ctitoria sa din București acestei mănăstiri din Muntele Athos, unde au ajuns astfel venituri substanţiale. Mănăstirea Iviron a supravieţuit de-a lungul vremii şi prin ajutorul dat de evlavioşii domni ai Ţării Româneşti, mai ales Neagoe Basarab, Grigore Ghica, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, iar unul dintre ctitorii săi este domnitorul Mihai Viteazul, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereţii bisericii principale. Radu Mihnea a terminat construcţia mănăstirii în a treia domnie în Ţara Românească, însă nu a reuşit să picteze biserica. În 1625, fiul şi urmaşul său la tron, Alexandru Coconul (1623-1627), s-a ocupat de zugrăvirea sfântului lăcaş, care a costat un milion de galbeni. Astfel, călugării au început din nou să slujească în mănăstire, după 30 de ani de la distrugerea ei de turcii lui Sinan Paşa. În 1626, Radu Mihnea a murit la Hârlău, când era domnitor al Moldovei, şi a fost îngropat aici de fiul său, Alexandru. Din descrierea făcută de diaconul Paul de Alep, care a vizitat Mănăstirea Radu Vodă în trecerea lui prin Bucureşti, în 1657, aflăm că era o zidire măreaţă cu privelişte foarte plăcută. „Biserica sa este mare şi spaţioasă, zveltă, mult ornamentată şi acoperită în întregime cu picturi”.[5] În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cele mai multe lăcaşuri de cult au fost restaurate şi extinse, printre acestea fiind şi Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu palatul domnesc de aici şi cu unele din proprietăţile acesteia. În 1714 i s-a adăugat pridvorul, iar biserica a fost zugrăvită. Dar imediat după aceea au urmat domniile fanariote, iar Mănăstirea Radu Vodă nu a mai fost restaurată. Călugării atoniţi de la Mănăstirea Iviron, care au administrat-o până la secularizarea averilor bisericeşti din 1863, au exploatat la maximum metocurile şi proprietăţile Mănăstirii Radu Vodă, dar nu s-au ocupat şi de refacerea sfântului lăcaş. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezământul monahal se afla într-o stare deplorabilă, clădirile fiind grav afectate de cutremurele din 1790, 1793 și 1794. Nu s-au făcut reparaţii, iar în urma cutremurului puternic din 1838 turlele au fost grav avariate, ameninţând să se prăbuşească, iar palatul domnesc, pridvorul și chiliile au fost ruinate. Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, călugării greci au părăsit mănăstirea şi au luat cu ei majoritatea bunurilor de aici, care nu au mai fost niciodată recuperate. Istoricul G.I. Ionnescu-Gion descrie cum au plecat egumenii greci cu odoarele de preţ de la Radu Vodă: „Hrisoave, candele, paftale, cărţi legate în argint şi în aur, acele pergamente aurite şi argintate ale Domnilor şi ctitorilor, cu peceţi de plumb sau de ceară, admirabile hrisoave care ar fi explicat atâtea lucruri(…). Cu lăzile, cu coşurile, cu sacurile au cărat Egumenii de la Radu-Vodă şi de la alte mănăstiri închinate, pentru ca să le trimită în patria lor, ori să le vândă aici sau la Contantinopol (…). Şi dreptate a avut Cezar Bolliac, când, la 1863, a spart cu topoarele uşile de la Radu-Vodă ca să dea afară pe Egumen şi să pună mâna pe actele şi odoarele ce mai rămăseseră![6]

Mănăstirea Radu Vodă în prezent

După 1863 Mănăstirea Radu Vodă a fost transformată în biserică parohială şi apoi a fost restaurată. Lucrările efectuate în perioada 1859-1864 au fost conduse de arhitectul vienez Johann Schlatter, care a modificat forma iniţială a bisericii, prin introducerea unor elemente de tip neogotic austriac. Tot atunci biserica a fost în întregime repictată de Constantin Lecca şi Mişu Popp. Dar în 1881, un raport al Ministerului Cultelor menţiona că sunt necesare reparaţii radicale, aşa încât ministrul Cultelor, Titu Maiorescu, a dispus demolarea incintei, zidurile fiind pur şi simplu aruncate în aer. În locul vechilor chilii demolate a fost construit Internatul Teologic, în perioada 1894-1897, care a fost dat în folosinţă în 1898. Din acest an, biserica a devenit capelă a Internatului Teologic, după ce fusese timp de 30 de ani biserică parohială. Internatul a fost însă închis pentru studenţi în timpul Primului Război Mondial, în 1916 fiind instalat aici un spital românesc al Crucii Roşii. De asemenea, în această clădire a funcţionat un spital german şi unul bulgar, în timpul ocupaţiei, când clădirea a fost devastată. La plecare, bulgarii au distrus mobilierul şi au luat cu ei vesela, lenjeria, cărţile şi arhiva internatului. După război, internatul a fost refăcut, iar biserica a fost supusă unor lucrări de reparaţii şi consolidare.

În 1933, Biserica Radu Vodă a fost inclusă în rândul monumentelor religioase de valoare. Atunci au fost reconstruite din zidărie toate cele patru turle ale bisericii, lucrările fiind conduse de arhitecţii Nicolae Ghika-Budeşti şi V. Moisescu. Însă cutremurul din 1940 a slăbit din nou rezistenţa bisericii şi a internatului. În timpul regimului comunist, Mănăstirea Radu Vodă a fost desfiinţată, iar în clădirile sechestrate de stat a funcţionat o şcoală politică de partid şi apoi Liceul “Ion Creangă”. De refacerea sfântului lăcaş s-a ocupat apoi Patriahul Justinian Marina, care este considerat al treilea ctitor al mănăstirii, alături de Alexandru al II-lea Mircea şi de Mihnea Radu-Vodă. Astfel, la iniţiativa sa, în perioada 1965-1966 s-au efectuat săpături arheologice în vederea restaurării, iar între anii 1967 şi 1974 au fost făcute ample lucrări de refacere, după planul arhitectului Ştefan Balş. Acesta a reuşit să aducă edificiul la formele sale arhitectonice iniţiale, de atunci fiind înfăţişarea actuală a bisericii. În perioada 1974-1979, pictura din biserică şi pridvor a fost complet refăcută, în frescă, de părintele arhimandrit Sofian Boghiu şi de pictorul Vasile Caraman, în pronaos fiind păstrată pictura stil Gh. Tăttărescu. Internatul Teologic a fost şi el restaurat în perioada 1968-1971, când a fost construit şi un nou corp de clădire cu două etaje, în care a fost instalat Seminarul Teologic. Biserica fiind frumos restaurată şi sfinţită a devenit atunci capelă a Seminarului Teologic.

Arhitectonica bisericii

Biserica Mănăstirii Radu Vodă are o arhitectură deosebită, cu ziduri exterioare groase de 1,5 metri, cu o frumoasă şi sobră decoraţie. Planul şi interiorul ei reproduc concepţia planimetrică şi spaţială a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş, cu diferența că materialul de construcție folosit nu este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle, dintre care cea principală se sprijină pe 12 coloane, simbolizând pe cei 12apostoli, ca la Curtea de Argeş. În faţa pronaosului se află pridvorul larg, care a fost refăcut în perioada 1859-1863, în stil neoclassic. Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn, în stil baroc, şi datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Restaurarea ei şi a portretelor ctitorilor aparţin pictorului Gh. Ciobanu. De o frumuseţe deosebită sunt icoanele împărăteşti, care datează din secolul al XVII-lea sau din primii ani ai secolului al XVIII-lea. În centrul Altarului se află Sfânta Masă, din piatră, îmbrăcată şi acoperită de suportul unui frumos baldachin sculptat în lemn aurit.

Mănăstirea Radu Vodă este şi gropniţă domnească. Mormântului primului ctitor Alexandru al II-lea s-a distrus probabil în timpul unor reparaţii. În naosul bisericii, în partea dreaptă se află mormântul celui de-al doilea ctitor Radu Mihnea, iar în partea stângă este cel al Patriarhului Justinian. De asemenea, în pronaos se află 24 de morminte care au lespezi de piatră cu inscripţii unul dintre cele mai vechi fiind al lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul. Ultimul vestigiu al mănăstirii de altădată este turnul-clopotniţă, cel mai înalt din Bucureşti, (cca. 25 m), cu un plan de formă dreptunghiulară şi trei caturi. Cândva avea ceasornic şi era cel mai frumos turn din Bucureşti. Pisania clopotniţei aminteşte că după marele cutremur din 1802 era într-o stare "vrednică de plâns". Refacerile i-au respectat înfăţişarea, astfel încât felul în care arată astăzi este destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea. Ruinele palatului domnesc, aflate la 35 m de faţada de vest a bisericii, au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice din 1953-1954, tot atunci fiind scoase la iveală şi urmele fostei "palănci a lui Sinan Paşa". Mănăstirea Radu Vodă a fost reactivată în 1999, iar în 2002 s-a pus piatra de temelie a noului Seminar "Mitropolitul Nifon", care este astăzi o clădire modernă, după ultimele standarde din domeniu. Tot în 2002 mănăstirea a primit în dar din insula Eghina o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, care se află într-o raclă din argint aşezată sub un frumos baldachin, de atunci fiind al doilea ocrotitor al Mănăstirii Radu Vodă. Numeroşi oameni care au venit să se închine la racla cu sfintele sale moaşte au fost vindecaţi de cancer sau de alte boli incurabile, iar mărturiile lor scrise se află în arhiva mănăstirii.

Mănăstirea Radu Vodă este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare B-II-a-A-19498.[7]

Note

  1. Arhim. Policarp Chiţulescu,Mănăstirea Radu Vodă,Editura Basilica, 2009, pp.4-5
  2. Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol II, Editura Bic All, Bucureşti, 2007, p.164,
  3. Nicolae Iorga,Istoria Bucureştiului, Ediţia Municipiului Bucureşti, 1939, p.57.
  4. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p.65.
  5. Valentina Bilcea, Angela Bilcea, Dictionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, pp.255-258.
  6. G.I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, cap VIII, Stabilimentul Grafic I.V.Socescu, 1899, pp.251-251.
  7. Ministerul Culturii http://www.cultura.abt.ro/Files/GenericFiles/LMI-2010.pdf

Surse

Legături externe