Mănăstirea Radu Vodă

{ {Mănăstire |nume=Mănăstirea Radu Vodă |Imagine=[[<nume fişier::|250 px|descriere imagine - ALT text]] |jurisdicţie=Arhiepiscopia Bucureştilor |tip=călugări |înfiinţată=1568 |ctitori=Alexandru al II-lea Mircea, Radu Mihnea şi Patriarhul Justinian Marina |stareţ=Arhimandrit Nectarie Şofelea |mărime aprox=14 călugări |localizare=Bucureşti,în apropiere de Piaţa Unirii, pe malul Dâmboviţei |limba liturgică=română |cântarea= |schituri= |hramuri=Sfânta Treime și Sfântul Ierarh Nectarie al Eghinei |site=www.manastirearaduvoda.ro |}}

Mănăstirea Radu Vodă este o mănăstire ortodoxă de călugări, care a fost întemeiată în secolul al XVI-lea de domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea. În acea vreme purta numele Sfânta Troiţă şi a fost construită cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei. Ocupată şi fortificată de vestitul Sinan Paşa, mănăstirea voievodală a fost transformată în moschee, fiind apoi distrusă de turci până la temelii. Rezidită de fiul ctitorului, domnitorul Radu Mihnea, şi înzestrată cu multe averi, Sfânta Troiţă a ajuns cu vremea cea mai bogată mănăstire din ţară, cu peste 8.000 de proprietăţi. Cu toate acestea, în perioada în care a fost administrată de călugării greci a ajuns într-o stare deplorabilă. Monument istoric, de artă şi de spiritualitate românească, ansamblul monahal a fost refăcut la iniţiativa Patriarhului Justinian Marina, considerat al treilea ctitor al său.

Istoric

Mănăstirea Radu Vodă a fost ctitorită de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), fiul domnitorului Ţării Româneşti Mircea Ciobanul, pentru a mulţumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta împotriva lui Vintilă Vodă, care s-a desfăşurat chiar în locul unde se află lăcaşul de cult. Mănăstirea cu hramul Sfânta Troiţă a început să fie construită în 1568, aşa cum reiese dintr-o pisanie:„Această sfântă și dumnezeiască mănăstire, care este hramul Sfintei Troiţi, din temelie e zidită de luminatul domnu, Io, Alecsandru Voievod, feciorul Mirci Voievod( lui Mircea Voievod), nepotul lui Mihnea Voievod celu Bătrînu, când au fost cursul anilor 7076 (1568) ș-au fost cu pace până în zilele lui Mihai Viteazul”. Complexul mănăstiresc a fost construit pe o colină aflată la 12 metri deasupra terenului înconjurător, pe malul drept al Dâmboviţei. Cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă că această colină era locuită încă din Epoca Paleolitică, aici fiind cea mai veche aşezare de pe aceste meleaguri. Încă de pe vremea geto-dacilor aşezarea de aici era fortificată. Prima biserică ridicată în acest loc, în jurul anului 1500, dar şi a doua, din anul 1560, au fost distruse. Alexandru al II-lea Mircea a construit mănăstirea cu scopul de a fi Mitropolia Capitalei, aşa cum reiese dintr-un document din 15 iunie 1577, în care el afirma:„am socotit cu râvnă din tinereţea domniei mele şi am zidit această sfântă şi dumnezeiască mitropolie cu toată osârdia”. Pentru găzduirea solilor şi a călătorilor, domnitorul a construit aici şi un palat domnesc, din bârne de lemn şi chirpici, fiind închis printr-o împrejmuire din trunchiuri de copaci. Alexandu al II-lea, care avea reputaţia de domnitor evlavios, a acordat o atenţie deosebită vieţii bisericeşti. Mănăstirii ctitorită de el i-a dat dreptul de a lua sare de la Ocnele de la Telega şi de la Ghitioara, a reparat Mănăstirea Plumbuita şi a făcut danii importante unor lăcaşuri sfinte din Muntele Athos şi Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. A murit în 1577 şi a fost îngropat în Mănăstirea Sfânta Troiță, dar piatra sa de mormânt nu se mai păstrează. Urmaşul său la tron a fost fiul său, Mihnea al II-lea, zis mai târziu Turcitul. Acesta avea doar 13ani la moartea tatălui său, aşa încât a domnit sub tutela mamei sale, Ecaterina. În timpul celor două domnii (1577-1583 şi 1585-1591) el a reuşit să termine lucrarea tatălui său, cu cheltuieli foarte mari. A zugrăvit biserica, a construit chilii şi a continuat înzestrarea mănăstirii, cumpărând mai mute sate, vii și prăvălii. Tot atunci Mănăstirea Sfânta Troiţă a cunoscut o perioadă de înflorire culturală. Se pare că aici s-a alcătuit prima bibliotecă din Bucureşti, unde se copiau manuscrise şi cărţi necesare cultului liturgic sau intelectualilor vremii. Cu toate acestea, domnitorul Mihnea al II-lea a rămas în istorie ca un renegat. În 1591, fiind mazilit pentru că a refuzat să plătească turcilor o datorie mai veche, a trecut la mahomedanism, de frică să nu fie omorât. Ceremonia convertirii a avut loc în aprilie 1591, când a primit numele "Mehmet-bei" şi sangeacatul Nicopole, iar de atunci i s-a spus Mihnea Turcitul. După ce a trecut la mahomedanism, soţia lui, Neaga, cu care a avut patru copii, l-a părăsit şi şi-a căutat alinarea în biserică. El a avut mai mulţi copii şi cu ţiitoarea lui, Vişa, printre care şi Radu, viitorul domnitor al Ţării Românești (Radu Mihnea). Acesta a fost trimis de mama lui în Muntele Athos, unde a fost educat de călugării greci de la Mănăstirea Iviron, apoi la şcolile de la Veneţia şi Padova.

În 1593 la tronul Ţării Româneşti a venit voievodul Mihai Viteazul, iar în timpul domniei sale Mănăstirea Sfânta Troiţă avea să treacă prin grele încercări. După bătălia de la Călugăreni, din august 1595, în timp ce Mihai Viteazul se retrăgea în Transilvania, turcii conduşi de vestitul Sinan Paşa au ocupat Bucureştiul şi l-au fortificat, cu dorinţa de a transforma ţara în paşalâc. Pe colina unde se afla mănăstirea au construit o fortăreaţă din pământ şi trunchiuri de copaci, cu cinci bastioane, numită de bucureşteni "palanca lui Sinan", în care încăpeau zece mii de oameni. „Oraşul întreg fusese înconjurat cu un şanţ adânc, dincolo de care înjghebase în grabă o îndoită linie de pari, umplându-se spaţiul dintre ei cu pământ(…). Palanca era însă pe locul bisericii lui Alexandru-Vodă şi a lui Mihnea, acuma beiul Mehemed de la Nicopole (…). Ea fusese prefăcută în moschee - «strigase hogea» din turnul ei”, afirmă istoricul Nicolae Iorga. Fortificaţiile au fost însă inutile, deoarece în octombrie 1595, după ce au eliberat oraşul Târgovişte, armatele creştinilor s-au îndreptat spre Bucureşti şi l-au silit pe Sinan Paşa să se retragă. Înainte de a părăsi oraşul, turcii au jefuit oraşul şi i-au dat foc, iar mănăstirea şi forticaţiile de la Radu Vodă au fost aruncate în aer. Sfântul lăcaş, pângărit de turci - care băgaseră caii în biserică -, a fost dărâmat cu tot ce avea, trapeză, chilii etc. „Sinan însuşi se lăudă, într-o scrisoare adresată lui Nişangi-paşa, că a dat pradă focului toate casele, bisericile, grădinile şi vilele, adică aşezările boiereşti”. După ce oraşul a fost eliberat, locuitorii, îngroziţi, au părăsit Bucureştiul, iar călugării de la Sfânta Troiţă au fost mutaţi de Mihai Viteazul la Mănăstirea Mihai Vodă, împreună cu toate bogăţiile mănăstirii. Bucureştenii au reuşit să îşi refacă locuinţele din lemn, dar în anul următor a avut loc pe neaşteptate un atac a tătarilor, iar oraşul a fost incendiat din nou. După toate acestea au urmat molima şi foametea. Deși a vrut să refacă Mănăstirea Sfânta Troiţă, Mihai Viteazul nu a mai reușit să întreprindă nimic, din cauza domniei sale încheiată tragic, în 1601.

Mănăstirea Sfânta Troiţă a fost părăsită până în 1614, când voievodul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea Turcitul, s-a hotârât să înceapă rezidirea acesteia. El a avut trei domnii în Ţara Românească (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) şi două domnii în Moldova (1616-1619 și 1623-1626). Noul complex monastic, construit după planurile iniţiale, cuprindea acum o biserică impunătoare, după modelul Bisericii Episcopale din Curtea de Argeş, chilii pentru monahi şi case domnești. Radu Mihnea este cel care i-a sporit considerabil averea, adăugându-i sate, vii şi prăvălii, astfel încât mănăstirea devenise, potrivit istoricului Constantin C. Giurescu, „cea mai bogată nu numai din Bucureşti, dar şi din întreaga ţară”, cu 8.342 de proprietăţi. Mănăstirea, care de atunci a luat numele Radu Vodă, deținea metocurile Stelea, Bolintin, Tutana, Săcuieni, Izvorul Voievodului, Bălteni, Iezerul etc. Moşiile cuprindeau sate, case, prăvălii, vii, hanuri, iazuri şi mori,şi erau întinse pe întreg teritoriul ţării Românești: Miceşti, Abota, Batoţii-Mehedinţi, Bărbătescu, Glina şi Costienii (Ilfov), Notaru (Ialomița), Drăgoieşti-Pământeni (Dâmbovița) etc. În semn de recunoștinţă pentru educația primită la Mănăstirea Iviron, voievodul Radu Mihnea a închinat ctitoria sa din București acestei mănăstiri din Muntele Athos, unde au ajuns astfel venituri substanţiale. Mănăstirea Iviron a supravieţuit de-a lungul vremii şi prin ajutorul dat de evlavioşii domni ai Ţării Româneşti, mai ales Neagoe Basarab, Grigore Ghica, Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, iar unul dintre ctitorii săi este domnitorul Mihai Viteazul, portretul lui votiv fiind zugrăvit pe unul din pereţii bisericii principale. Radu Mihnea a terminat construcţia mănăstirii în a treia domnie în Ţara Românească, însă nu a reuşit să picteze biserica. În 1625, fiul şi urmaşul său la tron, Alexandru Coconul (1623-1627), s-a ocupat de zugrăvirea sfântului lăcaş, care a costat un milion de galbeni. Astfel, călugării au început din nou să slujească în mănăstire, după 30 de ani de la distrugerea ei de turcii lui Sinan Paşa. În 1626, Radu Mihnea a murit la Hârlău, când era domnitor al Moldovei, şi a fost îngropat aici de fiul său, Alexandru. Din descrierea făcută de diaconul Paul de Alep, care a vizitat Mănăstirea Radu Vodă în trecerea lui prin Bucureşti, în 1657, aflăm că era o zidire măreaţă cu privelişte foarte plăcută.„Biserica sa este mare şi spaţioasă, zveltă, mult ornamentată şi acoperită în întregime cu picturi”. În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), cele mai multe lăcaşuri de cult au fost restaurate şi extinse, printre acestea fiind şi Mănăstirea Radu Vodă, împreună cu palatul domnesc de aici şi cu unele din proprietăţile acesteia. În 1714 i s-a adăugat pridvorul, iar biserica a fost zugrăvită. Dar imediat după aceea au urmat domniile fanariote, iar Mănăstirea Radu Vodă nu a mai fost restaurată. Călugării atoniţi de la Mănăstirea Iviron, care au administrat-o până la secularizarea averilor bisericeşti din 1863, au exploatat la maximum metocurile şi proprietăţile Mănăstirii Radu Vodă, dar nu s-au ocupat şi de refacerea sfântului lăcaş. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, aşezământul monahal se afla într-o stare deplorabilă, clădirile fiind grav afectate de cutremurele din 1790, 1793 și 1794. Nu s-au făcut reparaţii, iar în urma cutremurului puternic din 1838 turlele au fost grav avariate, ameninţând să se prăbuşească, iar palatul domnesc, pridvorul și chiliile au fost ruinate.

Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, călugării greci au părăsit mănăstirea şi au luat cu ei majoritatea bunurilor de aici, care nu au mai fost niciodată recuperate. Istoricul G.I. Ionnescu-Gion descrie cum au plecat egumenii greci cu odoarele de preţ de la Radu Vodă:„Hrisoave, candele, paftale, cărţi legate în argint şi în aur, acele pergamente aurite şi argintate ale Domnilor şi ctitorilor, cu peceţi de plumb sau de ceară, admirabile hrisoave care ar fi explicat atâtea lucruri (…). Cu lăzile, cu coşurile, cu sacurile au cărat Egumenii de la Radu-Vodă şi de la alte mănăstiri închinate, pentru ca să le trimită în patria lor, ori să le vândă aici sau la Contantinopol(…). Şi dreptate a avut Cezar Bolliac, când, la 1863, a spart cu topoarele uşile de la Radu-Vodă ca să dea afară pe Egumen şi să pună mâna pe actele şi odoarele ce mai rămăseseră!”