Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Mănăstirea Râmeț

Mănăstirea Râmeț
Mănăstirea Râmeț
Jurisdicție Arhiepiscopia Alba Iulia
Tip călugărițe
Înființată secolul XIV
Ctitori Ghenadie și Romulus
Stareț stavrofora Apolinaria Barb
Mărime aprox. 80 viețuitoare
Localizare   com. Râmeț, jud. Alba
Limba liturgică română
Cântarea psaltică bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri „Izvorul Tămăduirii”, „Naşterea Maicii Domnului” și „Sf. Nicolae” la biserica veche, și „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” la biserica nouă.
Site web oficial -

Mănăstirea Râmeț este o mănăstire ortodoxă din comuna Râmeț, în județul Alba. Este una dintre cele mai vechi așezăminte monahale ortodoxe din Transilvania, întemeiată în secolul al XIII-lea.

Istoric

De la întemeiere până în secolul al XIX-lea

Mănăstirea Râmeț este unul dintre cele mai vechi așezăminte călugărești din Transilvania. După tradiție, mănăstirea este ctitoria călugărilor Ghenadie și Romulus, din anul 1214. Dacă biserica veche, important monument de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai dinainte, stă mărturie a vieții duhovnicești intense ce se desfășura aici, precum și a preocupărilor culturale, cercetările arheologice ne duc mult mai departe în timp. Profesorul Botezatu, analizând osemintele găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării bisericii, trage concluzia că lavra mănăstirească de la Râmeț exista și în veacurile XI, XII, XIII, iar pustnici sau "eremiți" (de unde și numele localității și mănăstirii Râmeț) încă cu mult mai devreme.

Situată pe Valea Geoagiului, în sudul Carpaților Apuseni, aproape de biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus, mănăstirea Râmeț a atras atenția multor istorici, cu deosebire lui Nicolae Iorga, care a fost impresionat de vechimea și simplitatea așezământului, de sălbăticia locurilor greu accesibile și de numele locului, evocator în privința celor ce trăiau aici[1]. Consemnând inscripția săpată în piatră deasupra intrării "Dentăi au fost zugrăvită această sfântă biserică în zilele lui Matiias crai vă leato 6895 august 14" și lecturând anul din textul inscripției 1487 în loc de 1387, în concordanță cu numele regelui Matei Corvinul, va data edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza arhitectonică.

De iconografia bisericii s-au ocupat I. D. Ștefănescu, V. Vătășianu și mai ales Vasile Drăguț, cel din urmă oprindu-se la caracteristicile arhitectonice ale bisericii: absida semicirculară acoperită cu semicalotă, naosul și tinda boltite semicilindric și clopotnița masivă, o va încadra în seria monumentelor hunedorene din veacurile XIII - XIV. Investigarea picturii murale din interior a dus la descoperirea și publicarea inscripției aflată pe intradosul arcului ce desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Ilizibilitatea numelui regelui și a anului a făcut ca textul pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripției săpate în piatră la exterior. Ea a fost înțeleasă astfel: "Am zugrăvit eu mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crisul Alb din porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matiaș crai leat 1485 lună iulie 2".

Cercetarea ulterioară a picturii, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1987-1988, a identificat pe pereții interiori ai bisericii opt straturi de picturi datând din anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483, 1600, 1741 și din 1809. Pisania se află pe al treilea strat de pictură (1377), și citirea ei în întregime, cu concursul specialiștilor în paleografie și cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informații de excepție, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu[2] textul inscripției sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviințarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2".

Această informație istorică, pe lângă faptul că afirmă existenta sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț, cunoscut doar din tradiție, ne creează imaginea unei societăți românești evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeț ne este prezentată ca o valoare deosebită atât pentru viața spirituală ortodoxă cât și pentru istoria locală sau chiar națională.

Tradiția leagă întemeierea mânăstirii și de activitatea ieromonahilor Romulus și Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia mănăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureșului.

Importanta mănăstirii în viața românilor ortodocși din Transilvania este confirmată și de prezența la 1557 a episcopului Hristofor în apropiere, la Geoagiul de Sus.

În 1614 călugării Sava Popa și Toma Moisin vor primi ca donație livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen.

În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment de afirmare a dreptului de a-și păstra credința ortodoxă moștenită din străbuni, mănăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mănăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Buccow (Bukov). Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la 1762: "Scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioșii mănăstirea Râmeț și cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor"[3]. Același monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării viețuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu și cea de la Râmeț, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 lună decembrie 23 zile, într-o zi de marți"[4].

Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în chilii s-a organizat scoală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autoritățile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obțin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaș de închinăciune ortodox. Rolul așezământului pentru locuitorii din jur reiese și din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeț și Ponor: "Noi râmetii și ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea scoală și dascăli și prunci de învățat și dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învățătura că dobitoacele[5].

Din 1940 și până azi

După mai bine de 150 de ani, pe la 1940 viața mănăstirească își reia cursul la Râmeț. Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se și în jurul așezământului. Pentru început starețul Evloghie Ota, venit de la Muntele Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează așezământul ca și mănăstire de călugări.

Din 1955 Râmețul devine mănăstire de maici și cu toate neajunsurile pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai frumoase file ale istoriei ei.

Duhovnicii de renume Dometie Manolache, Ioachim Popa și Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeț să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-și găsi mângâierea, iar stareța Ierusalima Ghibu, cu cele peste șaptezeci de maici câte număra soborul în 1992, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât și pe cel gospodăresc. Biserică veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată.

Pe vremea episcopatului Prea Sfințitului Emilian Birdaș, dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă și dificilă prin care, sfântul locaș periclitat de umezeală și îngropat în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasă podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradițional, elemente arhitectonice din toate provinciile românești. Piatra de temelie s-a pus în 1982 și lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind și inginer a întocmit și proiectul. Pictura a execut-o maestrul Grigorie Popescu cu echipa lui. Pentru a enumera și celelalte clădiri ce s-au ridicat spre a oferi condițiile necesare desfășurării vieții mănăstirești, a pomeni mulțimea donatorilor știuți și neștiuți precum și a călugăritelor ce s-au jertfit nu ne este suficient spațiul acestei mici lucrări.

Cu prilejul hramului bisericii noi, la 29 iunie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfințit biserica în prezența unei mulțimi imense din Transilvania și din toată țara. A doua zi, pe 30 iunie, s-a proclamat în mod festiv canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie.

Localizare

La 34 km de Alba Iulia și 18 km de Teiuș (localitate situată pe drumul european E81: Alba Iulia - Turda - Cluj-Napoca - Satu Mare), pe Valea Geoagiului și a Mănăstirii, la intrarea în Cheile Râmețului (Munții Trascăului).

Sfinte moaște

Capul Sfântului Ghelasie de la Râmeț este expus pentru închinare în biserica principală a Mănăstirii. În naosul bisericii noi se află părticele din moaștele mai multor sfinți, printre care și Sf. Nectarie din Eghina.

Fotogalerie

Surse

Note

  1. Nicolae Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, București, 1901 – 1916, XIII, p. 158.
  2. Monica Breazu, Studiu epigrafic, în "Repertoriul picturilor murale din România", București, 1985, p. 49-50
  3. Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60
  4. Ștefan Meteș, Ibidem, p. 61.
  5. Ștefan Meteș, Ibidem, p. 58-59