Mănăstirea Râmeț: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m
(ortografie)
Linia 29: Linia 29:
 
Cercetarea ulterioară a picturii, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1987-1988, a identificat pe pereţii interiori ai bisericii opt straturi de picturi datând din anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483, 1600, 1741 şi din 1809. Pisania se află pe al treilea strat de pictură (1377), şi citirea ei în întregime, cu concursul specialiştilor în [[paleografie]] şi cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informaţii de excepţie, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu<ref>Monica Breazu, ''Studiu epigrafic'', în "Repertoriul picturilor murale din România", Bucureşti, 1985, p. 49-50</ref> textul inscripţiei sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2".
 
Cercetarea ulterioară a picturii, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1987-1988, a identificat pe pereţii interiori ai bisericii opt straturi de picturi datând din anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483, 1600, 1741 şi din 1809. Pisania se află pe al treilea strat de pictură (1377), şi citirea ei în întregime, cu concursul specialiştilor în [[paleografie]] şi cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informaţii de excepţie, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu<ref>Monica Breazu, ''Studiu epigrafic'', în "Repertoriul picturilor murale din România", Bucureşti, 1985, p. 49-50</ref> textul inscripţiei sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2".
  
Această informaţie istorică, pe lângă faptul că afirmă existenta sfântului Ierarh [[Ghelasie de la Râmeţ]], cunoscut doar din tradiţie, ne creează imaginea unei societăţi romaneşti evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeţ ne este prezentată ca o valoare deosebită atât pentru viaţa spirituală ortodoxă cât şi pentru istoria locală sau chiar naţională.
+
Această informaţie istorică, pe lângă faptul că afirmă existenta sfântului Ierarh [[Ghelasie de la Râmeţ]], cunoscut doar din tradiţie, ne creează imaginea unei societăţi româneşti evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeţ ne este prezentată ca o valoare deosebită atât pentru viaţa spirituală ortodoxă cât şi pentru istoria locală sau chiar naţională.
  
 
Tradiţia leagă întemeierea mânăstirii şi de activitatea [[ieromonah]]ilor Romulus şi Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia mănăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureşului.
 
Tradiţia leagă întemeierea mânăstirii şi de activitatea [[ieromonah]]ilor Romulus şi Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia mănăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureşului.
Linia 37: Linia 37:
 
În 1614 călugării Sava Popa şi Toma Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen.  
 
În 1614 călugării Sava Popa şi Toma Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen.  
  
În timpul răscoalei sfântului [[Sofronie de la Cioara]], moment de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din străbuni, mănăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mănăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Buccow (Bukov). Pe filele unui [[Octoih]] ne-a rămas o însemnare de la 1762: "Scris-am eu Silvestru [[monah]]ul când au stricat necredincioşii mănăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor"<ref>Ştefan Meteş, ''Mănăstirile romaneşti din Transilvania şi Ungaria'', Sibiu, 1936, p. 60</ref>. Acelaşi monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 lună decembrie 23 zile, într-o zi de marţi"<ref>Ştefan Meteş, ''Ibidem'', p. 61.</ref>.
+
În timpul răscoalei sfântului [[Sofronie de la Cioara]], moment de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din străbuni, mănăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mănăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Buccow (Bukov). Pe filele unui [[Octoih]] ne-a rămas o însemnare de la 1762: "Scris-am eu Silvestru [[monah]]ul când au stricat necredincioşii mănăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor"<ref>Ştefan Meteş, ''Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria'', Sibiu, 1936, p. 60</ref>. Acelaşi monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 lună decembrie 23 zile, într-o zi de marţi"<ref>Ştefan Meteş, ''Ibidem'', p. 61.</ref>.
  
 
Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în [[chilii]] s-a organizat scoală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi Ponor: "Noi râmetii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea scoală şi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătura că dobitoacele<ref>Ştefan Meteş, ''Ibidem'', p. 58-59</ref>.
 
Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în [[chilii]] s-a organizat scoală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi Ponor: "Noi râmetii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea scoală şi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătura că dobitoacele<ref>Ştefan Meteş, ''Ibidem'', p. 58-59</ref>.
Linia 49: Linia 49:
 
Duhovnicii de renume [[Dometie Manolache]], [[Ioachim Popa]] şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte număra soborul în 1992, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel gospodăresc. Biserică veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată.  
 
Duhovnicii de renume [[Dometie Manolache]], [[Ioachim Popa]] şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte număra soborul în 1992, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel gospodăresc. Biserică veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată.  
  
Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului [[Emilian Birdaș]], dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasă podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile romaneşti. Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul [[preot]] Ioan Grecea, care fiind şi inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a execut-o maestrul [[Grigorie Popescu]] cu echipa lui. Pentru a enumera şi celelalte clădiri ce s-au ridicat spre a oferi condiţiile necesare desfăşurării vieţii mănăstireşti, a pomeni mulţimea donatorilor știuți şi neştiuţi precum şi a călugăritelor ce s-au jertfit nu ne este suficient spaţiul acestei mici lucrări.
+
Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului [[Emilian Birdaș]], dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasă podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile româneşti. Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul [[preot]] Ioan Grecea, care fiind şi inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a execut-o maestrul [[Grigorie Popescu]] cu echipa lui. Pentru a enumera şi celelalte clădiri ce s-au ridicat spre a oferi condiţiile necesare desfăşurării vieţii mănăstireşti, a pomeni mulţimea donatorilor știuți şi neştiuţi precum şi a călugăritelor ce s-au jertfit nu ne este suficient spaţiul acestei mici lucrări.
  
 
Cu prilejul hramului bisericii noi, la [[29 iunie]] 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh [[Teoctist (Arăpaşu) al României|Teoctist]] dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfinţit biserica în prezenţa unei mulţimi imense din Transilvania şi din toată ţara. A doua zi, pe [[30 iunie]], s-a proclamat în mod festiv [[canonizare]]a Sfântului Ierarh Ghelasie.
 
Cu prilejul hramului bisericii noi, la [[29 iunie]] 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh [[Teoctist (Arăpaşu) al României|Teoctist]] dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfinţit biserica în prezenţa unei mulţimi imense din Transilvania şi din toată ţara. A doua zi, pe [[30 iunie]], s-a proclamat în mod festiv [[canonizare]]a Sfântului Ierarh Ghelasie.

Versiunea de la data 13 noiembrie 2013 18:15

Mănăstirea Râmeţ
Mănăstirea Râmeţ
Jurisdicție Arhiepiscopia Alba-Iulia
Tip călugăriţe
Înființată secolul XIV
Ctitori Ghenadie și Romulus
Stareț stavrofora Ierusalima Ghibu
Mărime aprox. 80 viețuitoare
Localizare   com. Râmeţ, jud. Alba
Limba liturgică română
Cântarea psaltică bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri ”Izvorul Tămăduirii”, ”Naşterea Maicii Domnului” şi ”Sf. Nicolae” la biserica veche, şi ”Adormirea Maicii Domnului” şi ”Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” la biserica nouă.
Site web oficial -


Mănăstirea Râmeţ este o mănăstire ortodoxă din comuna Râmeţ, în judeţul Alba. Este una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale ortodoxe din Transilvania, întemeiată în secolul al XIII-lea.

Istoric

De la întemeiere până în secolul al XIX-lea

Mănăstirea Râmeţ este unul dintre cele mai vechi aşezăminte călugăreşti din Transilvania. După tradiţie, mănăstirea este ctitoria călugărilor Ghenadie și Romulus, din anul 1214. Dacă biserica veche, important monument de arhitectură românească din veacul al XIV-lea sau chiar mai dinainte, stă mărturie a vieţii duhovniceşti intense ce se desfăşura aici, precum şi a preocupărilor culturale, cercetările arheologice ne duc mult mai departe în timp. Profesorul Botezatu, analizând osemintele găsite în mormintele de călugări descoperite cu prilejul restaurării bisericii, trage concluzia că lavra mănăstirească de la Râmeţ exista şi în veacurile XI, XII, XIII, iar pustnici sau "eremiți" (de unde şi numele localităţii şi mănăstirii Râmeţ) încă cu mult mai devreme.

Situată pe Valea Geoagiului, în sudul Carpaţilor Apuseni, aproape de biserica fostei episcopii din Geoagiul de Sus, mănăstirea Râmeţ a atras atenţia multor istorici, cu deosebire lui Nicolae Iorga, care a fost impresionat de vechimea şi simplitatea aşezământului, de sălbăticia locurilor greu accesibile şi de numele locului, evocator în privinţa celor ce trăiau aici[1]. Consemnând inscripţia săpată în piatră deasupra intrării "Dentăi au fost zugrăvită această sfântă biserică în zilele lui Matiias crai vă leato 6895 august 14" şi lecturând anul din textul inscripţiei 1487 în loc de 1387, în concordanță cu numele regelui Matei Corvinul, va data edificiul ca fiind de dată mai recentă decât ar arăta-o analiza arhitectonică.

De iconografia bisericii s-au ocupat I. D. Ştefănescu, V. Vătășianu şi mai ales Vasile Drăguţ, cel din urmă oprindu-se la caracteristicile arhitectonice ale bisericii: absida semicirculară acoperită cu semicalotă, naosul şi tinda boltite semicilindric şi clopotniţa masivă, o va încadra în seria monumentelor hunedorene din veacurile XIII - XIV. Investigarea picturii murale din interior a dus la descoperirea şi publicarea inscripţiei aflată pe intradosul arcului ce desparte nava de pronaos, în stânga sfântului Ierarh Grigorie cel Mare. Ilizibilitatea numelui regelui şi a anului a făcut ca textul pisaniei să fie lecturat prin întregirea cu datele inscripţiei săpate în piatră la exterior. Ea a fost înţeleasă astfel: "Am zugrăvit eu mult păcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crisul Alb din porunca arhiepiscopului Gheorghe în zilele lui Matiaş crai leat 1485 lună iulie 2".

Cercetarea ulterioară a picturii, cu ocazia lucrărilor de restaurare din anii 1987-1988, a identificat pe pereţii interiori ai bisericii opt straturi de picturi datând din anii 1300, 1310, 1377, 1450, 1483, 1600, 1741 şi din 1809. Pisania se află pe al treilea strat de pictură (1377), şi citirea ei în întregime, cu concursul specialiştilor în paleografie şi cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne, au relevat informaţii de excepţie, în măsură să modifice imaginea privitoare la societatea medievală românească din Transilvania. În lectura Monicăi Breazu[2] textul inscripţiei sună astfel: "Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu Mihul, adică zugravul de la Crisul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Lodovic în anul 6885 (1377) luna iulie 2".

Această informaţie istorică, pe lângă faptul că afirmă existenta sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, cunoscut doar din tradiţie, ne creează imaginea unei societăţi româneşti evoluate în Transilvania. Mănăstirea de la Râmeţ ne este prezentată ca o valoare deosebită atât pentru viaţa spirituală ortodoxă cât şi pentru istoria locală sau chiar naţională.

Tradiţia leagă întemeierea mânăstirii şi de activitatea ieromonahilor Romulus şi Ghenadie care, plecând de aici în 1215, ar fi pus temelia mănăstirii sfântul Mihail din Perii Maramureşului.

Importanta mănăstirii în viaţa românilor ortodocşi din Transilvania este confirmată şi de prezenţa la 1557 a episcopului Hristofor în apropiere, la Geoagiul de Sus.

În 1614 călugării Sava Popa şi Toma Moisin vor primi ca donaţie livada Hopagi de la principele Gabriel Bethlen.

În timpul răscoalei sfântului Sofronie de la Cioara, moment de afirmare a dreptului de a-şi păstra credinţa ortodoxă moştenită din străbuni, mănăstirea a fost supusă - ca de altfel majoritatea mănăstirilor din Transilvania - măsurilor de represiune ale generalului Buccow (Bukov). Pe filele unui Octoih ne-a rămas o însemnare de la 1762: "Scris-am eu Silvestru monahul când au stricat necredincioşii mănăstirea Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762 în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pierirea lor"[3]. Acelaşi monah Silvestru va consemna o nouă distrugere provocată ca urmare a participării vieţuitorilor la răscoala lui Horea: "Aceasta aici am însemnat acest lucru cu jale adevărat când au stricat mănăstirea cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare a fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare văleatul 1785 lună decembrie 23 zile, într-o zi de marţi"[4].

Curtea din Viena va permite la 1792 repararea bisericii, dar numai ca biserică de mir, iar în chilii s-a organizat scoală. Pentru biserică au fost apoi lungi dispute cu autorităţile ecleziastice de la Blaj până când în 1827 locuitorii obţin definitiv dreptul de a o avea ca lăcaş de închinăciune ortodox. Rolul aşezământului pentru locuitorii din jur reiese şi din plângerea pe care o făceau sătenii din Râmeţ şi Ponor: "Noi râmetii şi ponorenii de când-s aceste două sate noi acolo la mănăstire ne-am pomenit a avea scoală şi dascăli şi prunci de învăţat şi dacă ni se ia aceia, noi rămânem fără învăţătura că dobitoacele[5].

Din 1940 şi până azi

După mai bine de 150 de ani, pe la 1940 viaţa mănăstirească îşi reia cursul la Râmeţ. Biserica, care după 1918 a fost trecută pe lista monumentelor istorice, va fi reparată în mai multe rânduri intervenindu-se şi în jurul aşezământului. Pentru început stareţul Evloghie Ota, venit de la Muntele Athos, ca urmare a hotărârii Sfântului Sinod, reorganizează aşezământul ca şi mănăstire de călugări.

Din 1955 Râmețul devine mănăstire de maici şi cu toate neajunsurile pricinuite de stăpânirea comunistă, se scrie una dintre cele mai frumoase file ale istoriei ei.

Duhovnicii de renume Dometie Manolache, Ioachim Popa şi Filotei Stoica vor face ca înspre Râmeţ să se îndrepte multe suflete zbuciumate pentru a-şi găsi mângâierea, iar stareţa Ierusalima Ghibu, cu cele peste şaptezeci de maici câte număra soborul în 1992, vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri la care poate nici nu se gândea cineva, atât pe tărâm duhovnicesc cât şi pe cel gospodăresc. Biserică veche a mânăstirii a fost reparată, pictura restaurată.

Pe vremea episcopatului Prea Sfinţitului Emilian Birdaș, dr. ing. Eugen Iordăchescu a coordonat lucrarea deosebit de importantă şi dificilă prin care, sfântul locaş periclitat de umezeală şi îngropat în pământ, a fost ridicat 2,08 m mai sus. Aleasă podoabă a Râmețului o constituie astăzi biserica nouă care îmbină, păstrând stilul tradiţional, elemente arhitectonice din toate provinciile româneşti. Piatra de temelie s-a pus în 1982 şi lucrările au durat peste zece ani, fiind conduse de regretatul preot Ioan Grecea, care fiind şi inginer a întocmit şi proiectul. Pictura a execut-o maestrul Grigorie Popescu cu echipa lui. Pentru a enumera şi celelalte clădiri ce s-au ridicat spre a oferi condiţiile necesare desfăşurării vieţii mănăstireşti, a pomeni mulţimea donatorilor știuți şi neştiuţi precum şi a călugăritelor ce s-au jertfit nu ne este suficient spaţiul acestei mici lucrări.

Cu prilejul hramului bisericii noi, la 29 iunie 1992, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist dimpreună cu un mare număr al membrilor Sfântului Sinod a sfinţit biserica în prezenţa unei mulţimi imense din Transilvania şi din toată ţara. A doua zi, pe 30 iunie, s-a proclamat în mod festiv canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie.

Localizare

La 34 km de Alba-Iulia şi 18 km de Teiuş (localitate situată pe drumul european E81: Alba-Iulia - Turda - Cluj-Napoca - Satu Mare), pe Valea Geoagiului şi a Mănăstirii, la intrarea în Cheile Râmeţului (Munţii Trascăului).

Sfinte moaşte

Capul Sfântului Ghelasie de la Râmeţ este expus pentru închinare în biserica principală a Mănăstirii. În naosul bisericii noi se află părticele din moaştele mai multor sfinţi, printre care şi Sf. Nectarie din Eghina.

Fotogalerie

Surse

Note

  1. Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, Bucureşti, 1901 – 1916, XIII, p. 158.
  2. Monica Breazu, Studiu epigrafic, în "Repertoriul picturilor murale din România", Bucureşti, 1985, p. 49-50
  3. Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 60
  4. Ştefan Meteş, Ibidem, p. 61.
  5. Ştefan Meteş, Ibidem, p. 58-59