Mănăstirea Plumbuita: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Mănăstirea Plumbuita în prezent)
(Istoric: etimologie)
Linia 33: Linia 33:
  
 
Între anii 1933-1940, mănăstirea a fost supusă unor lucrări de restaurare conduse de Comisia Monumentelor Istorice. Izbucnind al doilea război mondial, aceste lucrări nu au fost finalizate. În anul 1953, restaurarea fiind reluată și terminată în 1955, prin grija [[Iustinian (Marina) al României|PF Iustinian]]. [[Târnosire]] mănăstirii complet refăcute s-a săvârșit la [[24 iunie]] (ziua hramului mănăstirii) 1958, stareț fiind Părintele [[arhimandrit]] [[Sofian Boghiu]].<ref name=istoric/>
 
Între anii 1933-1940, mănăstirea a fost supusă unor lucrări de restaurare conduse de Comisia Monumentelor Istorice. Izbucnind al doilea război mondial, aceste lucrări nu au fost finalizate. În anul 1953, restaurarea fiind reluată și terminată în 1955, prin grija [[Iustinian (Marina) al României|PF Iustinian]]. [[Târnosire]] mănăstirii complet refăcute s-a săvârșit la [[24 iunie]] (ziua hramului mănăstirii) 1958, stareț fiind Părintele [[arhimandrit]] [[Sofian Boghiu]].<ref name=istoric/>
 +
 +
===Etimologie===
 +
Numele „Plumbuita” i-a fost dat mănăstirii de către localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Alte surse spun că numele de „Plumbuita” vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de gloanțe în timpul luptei de la 1632, a dat la topit acoperișul de plumb al mănăstirii pentru a fi confecționate proiectilele necesare. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaș, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulțimea de gloanțe și ghiulele căzute pe acoperișul bisericii, topindu-se, a dat acoperișului un luciu de plumb.<ref>[http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/10/zona-ghica-tei/ ''Zona Ghica-Tei''], 20 octombrie 2010, ''Bucurestiivechisinoi.ro'', accesat la 4 martie 2020</ref>
  
 
== Arhitectură ==
 
== Arhitectură ==

Versiunea de la data 4 martie 2020 06:20

La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Mănăstirea Plumbuita
Biserica manastirii Plumbuita.jpg
Jurisdicție Arhiepiscopia Bucureștilor
Tip călugări
Înființată 1560
Ctitori Petru cel Tânăr
Matei Basarab
Stareț Protosinghel Justin Bulimar
Mărime aprox. 20 călugări
Localizare   București
Str. Plumbuita nr. 58, Sectorul 2
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
(24 iunie)
Site web oficial http://manastirea-plumbuita.ro/

Mănăstirea Plumbuita, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, este o veche mănăstire ortodoxă din România. Este situată în cartierul Colentina din București, pe un mic deal de pe malul drept al râului Colentina. A fost ctitorită de voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568), în 1560, apoi refăcută din temelii de către Matei Basarab, Domn al Țării Românești (1632-1654), în 1647.
Este inclusă, în ansamblul ei, în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare B-II-a-A-19419.[1]

Istoric

Prima atestare documentară se referă la anul 1560, când Petru cel Tânăr (Domn al Țării Românești între 1559-1568, fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna) începe ridicarea acestui sfânt lăcaș, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Mai exact, la la 1 iulie 1564, Petru cel Tânăr întărea printr-un hrisov domnesc stăpânirea mănăstirii, încă în construcție, asupra unui loc din apropiere.[2]

Lucrările de construcție continuă și în timpul urmașului său la tron, Alexandru al II-lea Mircea (1568–1577, cel care a ctitorit și Mănăstirea Radu Vodă din București).[3] În 1573, se înființează la Mănăstirea Plumbuita prima tiparniță din București, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea.[4] Aceasta era a treia tiparniță înființată în Țara Românească, după cea a ieromonahului Macarie, înființată în 1508 la Mănăstirea Dealu de Radu cel Mare și după cea întemeiată în 1544 sub Radu Paisie (1535-1545) la Târgoviște, condusă de logofătul Dimitrie Liubavici, în care s-a format ca tipograf diaconul Coresi. Primele cărți tipărite la Plumbuita au fost un Tetravanghel și o Psaltire.

Lucrările de construcție sunt terminate abia în timpul domniei lui Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583). În 1585, acesta din urmă închină așezământul Mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos, printr-un hrisov emis la 21 octombrie din acel an, deschizând astfel lungul șir al egumenilor greci a căror conducere lipsită de interes a influențat dramatic destinele ctitoriei, mănăstirea căzând în paragină, mai ales după evenimentele din 1595, când Sinan Pașa cucerește Bucureștiul, și după incendiul din 1614.[2]

În anul 1647, biserica mănăstirii este rezidită din temelii din porunca lui Matei Basarab,[5] după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 20 octombrie 1632 asupra lui Radu Iliaș. Tot atunci, mănăstirea este întărită cu ziduri mari de apărare (domnii țărilor române, după acceptarea suzeranității otomane, nu mai aveau voie să ridice cetăți propriu-zise, dar le suplineau fortificând mănăstirile aflate în puncte strategice) și se construiește Casa Domnească, asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Brebu.[2]

Marele cutremur care a lovit capitala în anul 1802 a produs mari stricăciuni și la Plumbuita. Egumenul Dionisie din Ianina, fost stareț al Mănăstirii Xiropotamu, a început reconstrucția clopotniței și a bisericii, ambele grav afectate de acel cutremur. Folosind doar fondurile așezământului, el a finalizat între anii 1802-1806 toate lucrările de reparație necesare.[2]

După reprimarea Revoluției de la 1848, mănăstirea este transformată în închisoare politică. Astfel, în luna octombrie 1848, autoritățile de atunci i-au arestat și încarcerat în beciurile de la Plumbuita pe o parte din fruntașii Revoluției. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, odată cu secularizarea averilor mănăstirești (1863), toate bunurile mănăstirii au trecut în proprietatea statului. Mănăstirea este părăsită, biserica ei fiind transformată în biserică de parohie, dar restul complexului decade și ajunge în stare ruina pentru o lungă perioada de timp.[6]

Între anii 1933-1940, mănăstirea a fost supusă unor lucrări de restaurare conduse de Comisia Monumentelor Istorice. Izbucnind al doilea război mondial, aceste lucrări nu au fost finalizate. În anul 1953, restaurarea fiind reluată și terminată în 1955, prin grija PF Iustinian. Târnosire mănăstirii complet refăcute s-a săvârșit la 24 iunie (ziua hramului mănăstirii) 1958, stareț fiind Părintele arhimandrit Sofian Boghiu.[6]

Etimologie

Numele „Plumbuita” i-a fost dat mănăstirii de către localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Alte surse spun că numele de „Plumbuita” vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de gloanțe în timpul luptei de la 1632, a dat la topit acoperișul de plumb al mănăstirii pentru a fi confecționate proiectilele necesare. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaș, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulțimea de gloanțe și ghiulele căzute pe acoperișul bisericii, topindu-se, a dat acoperișului un luciu de plumb.[7]

Arhitectură

Biserica mănăstirii a fost reconstruită de Matei Basarab în 1647, fiind inspirată, din punct de vedere arhitectonic, de ctitoria lui Radu cel Mare, biserica Sf. Nicolae de la Mănăstirea Dealu. La fel ca și aceea, este dispusă pe un plan triconc, cu turla ridicată deasupra naosului și prezintă atât caractere arhitecturale tipic muntenești, cât și ancadramente de tip gotic la ferestre, care scot în evidență influența arhitecturii moldovenești. Zidurile sale sunt foarte groase, de aproape un metru. În pronaos, tabloul votiv îl înfățișează pe voievodul-ctitor Matei Basarab și pe soția sa, Doamna Elina.

Casa Domnească prezintă arcade pe masive de zidărie la parter și alte arcade, mai numeroase, sprijinite pe coloane cilindrice, la etaj. Turnul-clopotniță este încorporat în zidul de incintă, pe latură sudică a acestuia. Nivelul inferior al acestui turn este străpuns de tunelul intrării principale în mănăstire, deasupra lui aflându-se încăperea ce adăpostește clopotele.[8]

Mănăstirea Plumbuita în prezent

...

În „Casa Domnească” este amenajat un muzeu în care sunt expuse obiecte de arta religioasă, picturi murale originale, precum și 130 de busturi ale domnitorilor români sculptate în piatră de către fostul stareț Simeon Tatu. Biblioteca mănăstirii, cunoscut muzeu de carte veche, cuprinde multe titluri valoroase, unele vechi de 500 de ani.[8]

La Mănăstirea Plumbuita se află părticele din sfintele moaște ale Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Mare Mucenic Pantelimon și Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.[8]

Note

  1. Ministerul Culturii. Lista monumentelor istorice 2015: București, p. 652, accesat la 15 februarie 2020
  2. 2,0 2,1 2,2 2,3 Arhiepiscopia Bucureștilor: Mănăstirea Plumbuita, accesat la 20 februarie 2020
  3. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, 1908, p. 80.
  4. Hram la Mănăstirea Plumbuita, 22 iunie 2011, Basilica.ro, accesat la 28 februarie 2020
  5. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, 1908, p. 148.
  6. 6,0 6,1 Mănăstirea Plumbuita: Istoric, accesat la 24 februarie 2020
  7. Zona Ghica-Tei, 20 octombrie 2010, Bucurestiivechisinoi.ro, accesat la 4 martie 2020
  8. 8,0 8,1 8,2 Mănăstirea Plumbuita, CrestinOrtodox.ro, accesat la 27 februarie 2020

Bibliografie

  • Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908

Legături externe