Modificări

==Revenirea la Biserica Ortodoxă==

Mănăstirea Nicula a devenit din nou ortodoxă în urma Decretului comunist din 1948, prin care Biserica greco-catolică a fost desființată. În acelaşi an 1948, cei mai mulți dintre clericii și credincioșii uniţi au revenit la Biserica noastră, și „doar o parte infimă a clerului și credincioșilor, mai ales intelectualii, în pofida chemărilor la unitate care le-au fost adresate, au refuzat să adere la BOR”, afirmă părintele academician Mircea Păcurariu.<ref> Mircea Păcurariu, „Uniația în Transilvania în trecut și astăzi”, Editura Andreiana, Sibiu, 2010, p. 54.</ref>

Aşezământul monahal de la Nicula se afla atunci într-o stare dezastruoasă. Nici icoana Maicii Domnului nu mai era în biserică, deoarece o luaseră călugării uniţi când au părăsit mănăstirea. Pentru a începe o perioadă de revigorare, după aproape 250 de ani de administrare greco-catolică, aici a fost adusă o tânără obşte de călugări ortodocşi de la Mănăstirea Secu, judeţul Neamţ, în frunte cu părintele stareţ, arhimandritul Varahiil Jitaru.

Însă nu după mult timp, în 1959, mănăstirile ortodoxe din ţară au primit o grea lovitură, odată cu adoptarea Decretului 410, prin care s-a urmărit distrugerea vieţii călugăreşti. Despre acest decret, istoricul Sebastian Dumitru Cârstea spunea că poate fi considerat „cel mai atroce act la adresa monahismului românesc, după acțiunea lui Buccow”, dar şi „un act evident de represiune religioasă”, care „a lăsat urme adânci în viața monahismului românesc”.<ref>Sebastian Dumitru Cârstea, „Monahismul ardelean în trecut și astăzi”, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, p 279-284.</ref>

În această epocă în care Biserica Ortodoxă Română era considerată unul dintre „ dușmanii interni” ai regimului comunist, Mănăstirea Nicula a reușit să supraviețuiască. Dintre stareţii mai importanţi în acei ani de prigoană şi dictatură comunistă amintim pe părintele arhimandrit Serafim Măciucă (1960-1969), cel care în anul 1962 a găsit icoana Maicii Domnului, ce fusese ascunsă de către călugării uniţi. La doar un an de la numirea sa, biserica a fost pictată din nou, în stil bizantin, de către pictorul focșănean, prof. Vasile Pascu. Succesorul său, părintele arhimandrit Cleopa Nanu (1969-1991) este cel care a avut cea mai îndelungată şi rodnică stăreţie din perioada comunistă. El este cel care a început colecţionarea unor obiecte de cult, pentru constituirea muzeului mănăstirii, la scurt timp după incendiul din 1974, care a distrus complet biserica din lemn. În locul acesteia a fost adusă, din satul Țop, jud. Bistriţa-Năsăud, o altă biserică, tot în stil maramureşan, atestată în 1770. Între anii 1978 şi 1989 a fost construită noua clădire a stăreţiei care adăposteşte un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, biblioteca şi muzeul.

==Icoana care a plâns pentru români==