Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Mănăstirea Moisei

Versiunea din 1 august 2018 05:43, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (diacritice noi (cu virgulă))

Mănăstire ortodoxă de călugări, cu o istorie de peste 400 de ani, Mănăstirea Moisei a fost pe parcursul existenței sale o adevărată cetate de apărare a credinței ortodoxe în Maramureș. Viața monahală a început aici în secolul al XVI-lea, când a fost construită o biserică din lemn, ce s-a păstrat până în zilele noastre. Metoc al Mănăstirii Putna, Moisei a desfășurat o intensă activitate monahală, timp de peste 200 de ani, și a avut un rol cultural important în regiune. Ulterior, sfântul așezământ a ajuns în posesia greco-catolicilor, iar din 1948 a revenit Bisericii Ortodoxe Române. Mănăstirea are hramurile Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, și Întâmpinarea Domnului, la 2 februarie.

Istoric

Mănăstirea Moisei se află la 10 km de orașul Borșa, în comuna Moisei, care în vechime a făcut parte din domeniul lui Bogdan, voievodul Maramureșului și întemeietorul Moldovei, localitatea fiind atestată documentar în 1365. Complexul monahal este situat la poalele muntelui Pietrosul Rodnei, pe un platou înconjurat de dealuri împădurite, ce ajung până la 900 de metri înălțime, acolo unde s-au nevoit călugări isihaști, în post și rugăciune, încă din secolul al XV-lea. Aceștia au ridicat mai târziu, în secolul al XVI-lea, o modestă sihăstrie, din care a evoluat Mănăstirea Moisei. O inscripție pe o bârnă din peretele sfântului lăcaș ne vorbește despre unul dintre ctitorii săi: „Această biserică nouă a ridicat-o călugărul Iosif în anul Domnului 1599“. Despre existența sa în acea perioadă, aflăm și din alte izvoarele istorice. Astfel, pe ștampila lăcașului monahal, folosită până la 1962, care avea la mijloc pe Maica Domnului, este scris: „Moisei 1600”, iar în șematismul Diecezei de Gherla, din 1920, se menționează: „Mănăstirea Moisei cu hramul Adormirea Maicii Domnului 1600”.

Chiar dacă nu a fost o ctitorie voievodală sau boierească, încă de la început a fost înzestrată cu întinse terenuri, mai ales cu păduri, după cum arată documentele vremii. În 1637, mănăstirea era pe deplin consolidată, fiind menționată ca reședință a episcopului Dumitru Pop. Mai târziu, a fost și reședință a episcopilor Serafim de Petrova și Dosoftei al II-lea Teodorovici, mănăstirea fiind considerată a doua, ca importanță, de pe aceste meleaguri, după cea din Perii Maramureșului (zidită de fiul lui Dragoș Vodă, înainte de 1391). Biserica din lemn a fost sfințită în 1672, de mitropolitul Ardealului, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, în prezența unor delegați din Moldova. Așezământul monahal a fost pus atunci sub ocrotirea Mănăstirii Putna, ca metoc, pentru a fi ferit de influențe străine sau de acapararea de către alte culte. După aproape 20 de ani, un alt sfânt ierarh, Iosif Mărturisitorul, pe atunci episcop al Maramureșului, a ținut un un sinod la Mănăstirea Moisei.

În ceea ce privește arhitectura, biserica din lemn nu este de tip maramureșan: are formă dreptunghiulară, cu proporții reduse, iar turla, situată deasupra pronaosului, este scundă. Este construită pe temelie de piatră brută, din bârne de molid încheiate la capete în stilul coadă de rândunică, prinse între ele prin cuie de lemn. Biserica are lungimea de 12,5 metri, iar lățimea de 4,5 metri, fiind împărțită în altar, naos și pronaos, cu un pridvor în față. Altarul, în formă obișnuită de pentagon, este despărțit de naos printr-un perete de bârne, cu deschizături pentru ușile diaconești și ușa împărătească. Mai târziu, pe acest perete s-a aplicat un iconostas sculptat. Naosul are boltă semicirculară și este luminat de patru ferestre de mici dimensiuni. Pronaosul, și el de mici dimensiuni, comunică printr-o ușă cu naosul. Pridvorul este deschis și se sprijină pe patru coloane legate între ele prin arcuri de lemn. În urma cercetărilor, s-a constatat că biserica a fost împodobită de două ori cu pictură, primul strat pe pânză, iar cel de-al doilea, realizat peste primul, pe gips, se pare la 1871, de către Cunicu și fiul său Ottokarin. Mărturie a veacurilor trecute, biserica din lemn, construită în 1599, își păstrează și astăzi frumusețea ei arhaică.

O legendă despre ctitorie

Începuturile vieții monahale la Moisei sunt legate și de o legendă, care ne oferă mai multe informații cu privire la întemeierea mănăstirii. Se spune că a fost ridicată de credincioșii Moise Coman și soția sa Dochia, în memoria fiului lor, care plecase în Bucovina pentru a se căsători și nu s-a mai întors.[1] După o lungă așteptare, părinții l-au considerat mort și i-au ridicat o cruce la poalele munților. Într-un molid din apropiere aveau să descopere mai târziu o icoană a Maicii Domnului, pe care au dus-o în biserica satului, însă a doua zi au găsit-o tot acolo. După mai mulți ani, într-o zi de vară, părinții tânărului și slugile lor se aflau pe platoul unde se află acum mănăstirea, pentru a strânge fân, iar în timp ce se odihneau au auzit toți un sunet de clopot din pământ. Părinții au înțeles că era un semn de la Dumnezeu și au dăruit acel teren călugărilor pentru ridicarea unei biserici. Când construcția era aproape terminată, a venit aici un monah care cerea ajutoare pentru refacerea Mănăstirii Putna, devastată de tătari. Acesta a fost recunoscut de Dochia ca fiind copilul ei, iar el a mărturisit că a poposit la Putna, unde a fost atras de slujbă și de viața monahilor, încât a hotărât să se călugărească. După întâlnirea cu mama lui, acesta s-a întors în Moldova, iar mai târziu a fost trimis ca stareț al Mănăstirii Moisei. Molidul în care fusese descoperită icoana Maicii Domnului a fost tăiat, iar pe trunchiul lui (se poate vedea și azi) a fost așezată masa altarului.

Metoc al Mănăstirii Putna

De-a lungul secolelor, sfântul așezământ a rămas neclintit în fața valurilor istoriei, fiind o mărturie vie a continuității monahismului maramureșan, chiar dacă au fost unele întreruperi. Fiind sub oblăduirea puternicei Mănăstiri Putna, a fost ferită de multe pericole. Astfel, în 1717, a scăpat de atacul violent al tătarilor, care au distrus zeci de localități, au ucis mii de oameni și au incendiat numeroase biserici în Maramureș. Legăturile între Moisei și Putna au continuat și în secolul al XVIII-lea, fiind consolidate nu numai prin intermediul cărților dăruite de partea moldoveană, ci și prin viața de obște comună. În 1759, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul, la Moisei a fost numit egumen ieromonahul Teofan de la Putna. În acea vreme, Moisei era considerată prima mănăstire din Maramureș, întrucât cea din Peri fusese distrusă de către calvini. Așezământul monahal a scăpat și de tunurile generalului austriac Bukow, în 1762, care au ras de pe suprafața Transilvaniei aproape toate mănăstirile ortodoxe. Moisei a fost atunci singura mănăstire ortodoxă din Maramureș care a rămas în picioare. Academicianul Mircea Păcurariu ne spune că, din acel an, unele mănăstiri din Ardeal au devenit greco-catolice „prin abuz și forță”, iar la scurt timp au fost desființate, din lipsă de călugări. Din această cauză, Biserica ortodoxă din Transilvania nu a mai avut nici o mănăstire până în anul 1918.

O vestită școală pentru preoți

Prin întreaga sa existență, Mănăstirea Moisei a avut un rol important nu numai în apărarea și păstrarea dreptei credințe strămoșești, ci și în viața culturală a monahismului românesc. Încă din secolul al XVII-lea, aici s-au desfășurat activități cultural-educative. Astfel, în 1694, aici a luat ființă prima școală confesională ortodoxă în limba română, care a durat peste 100 de ani, până la apariția școlilor sătești. Despre modul în care se desfășura activitatea aici, istoricul Nicolae Albu ne spune următoarele: „În școala mănăstirii Moisei veneau călugări moldoveni, aducând cărți și daruri. Ea ajunse atât de vestită încât vin să învețe aici bărbați din toate părțile Transilvaniei. Nu mai vorbim de maramureșeni, dintre care găsim semnându-și numele pe diferite cărți bisericești pe un diac Junta din Ieud și diiacul Ion.[2] Aici se inițiau viitorii preoți și cântăreți bisericești, care „învățau de la călugări scrisul, cititul, cântările și slujbele bisericești”, după cum afirmă istoricul Ștefan Meteș.[3] Documentele vremii arată că Mănăstirea Moisei avea legături strânse cu marile centre ortodoxe din Moldova și din Ţara Românească, de unde primea cărți de slujbă și de învățătură ortodoxă, pe care le foloseau și bisericile ținutului. Prin aceste legături, românii din Maramureș au fost ajutați să rămână statornici în dreapta credință.

Tot în cadrul complexului monahal a fost și o școală de pictură, înființată de episcopul Dumitru Pop, la începutul secolului al XVII-lea, unde călugării învățau să picteze icoane în stil postbizantin tradițional. Avem mărturie, de atunci, trei icoane pe lemn de mari dimensiuni, care se păstrează și azi în biserica mică de lemn a mănăstirii: Iisus pe Tron cu Sfânta Scriptură, icoana Sfântului Nicolae, Adormirea Maicii Domnului, icoana de hram a bisericii mănăstirii Moisei. Iconarii de la Moisei au pictat și la diferite biserici din Maramureș, dintre care amintim Vișeu de Mijloc, Botiza, Poienile Izei, Breb și Mănăstirea Giuleștiului.

Administrată de greco-catolici

Odată cu catolicizarea Ardealului, și comunitatea credincioșilor din Moisei a fost trecută la catolicism, dar viața monahală ortodoxă de aici a durat până în 1840. Apoi, timp de aproape 100 de ani, între 1840 și 1933 a fost parohie de mir greco-catolică, deservită de preoții uniți din parohia Moisei. În această perioadă, a fost ridicată o nouă biserică a mănăstirii, în stil neoclasic, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pentru construirea noului sfânt lăcaș, a fost vândută o suprafață de pădure care aparținea mănăstirii, iar la banii obținuți s-au adăugat și daniile credincioșilor. Biserica a fost înălțată între anii 1904 și 1910, dar a fost pictată după aproape 70 de ani. Are o înălțime de 35 de metri, este zidită din piatră și cărămidă și are formă de cruce; este formată din altar, naos și pronaos. în față are un pridvor deschis, iar ușa de la intrare sculptată din lemn de stejar. Tot atunci a fost construită și o casă monahală, căreia i s-a adăugat mai târziu un paraclis cu hramul Buna-Vestire. Construirea unui nou lăcaș de cult a fost necesară deoarece vechea biserică din lemn devenise neîncăpătoare pentru mulțimea credincioșilor. De asemenea, se afla în stare de degradare, după aproximativ 200 de ani de la ridicarea ei, restaurarea fiind făcută între anii 1928 și 1929. Din 1933 până în 1948, Moisei a fost tot în administrarea greco-catolicilor, dar ca mănăstire bazilitană.

Biserica în prezent

Anul 1948 a fost punctul de plecare al unui nou început pentru așezământul monahal de la Moisei, care a revenit credincioșilor ortodocși, de la care a fost luată pe nedrept. Majoritatea clerului și a credincioșilor greco-catolici au revenit atunci la Ortodoxie, iar Biserica unită a fost desființată printr-un decret al regimului comunist. Cu toate acestea, nu au trecut decât zece ani, că un alt decret, tot al autorităților comuniste, avea să lovească în toate mănăstirile din țară, multe dintre ele fiind închise sau transformate în parohii. Mosei a început să funcționeze ca mănăstire ortodoxă din 1948, când viața monahală de aici a căpătat un nou impuls. Dar în 1958, a devenit parohie în sat, și așa a rămas timp de aproape 50 de ani. În această perioadă, biserica din zid a fost împodobită cu o pictură în frescă, realizată de Flesariu Pantelimon din Sușlănești, Argeș, fost ucenic al marelui pictor român Belizarie. Vechea catapeteasmă a fost înlocuită cu una nouă, în 1984, fiind sculptată în lemn de stejar.

Mănăstirea s-a separat de parohie în 2007, iar de atunci a început formarea unei obști monahale. Dintre realizările ultimilor ani menționăm construirea stăreției, muzeului, bibliotecii și altarului de vară, în stil maramureșan. Poarta de intrare și zidul de piatră ce împrejmuiește incinta au fost construite între anii 2008 și 2011.

Un pelerinaj cu tradiție are loc an de an, la Moisei, cu ocazia sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, când mii de credincioși din zona Maramureșului, dar și din alte părți ale țării se adună pentru a participa la hramul mănăstirii. Tot aici se organizează în fiecare an Tabăra de vară și de pictură „Sfântul Sava Brancovici”, unde copiii și tinerii învață tehnica pictării icoanei pe sticlă. Este o activitate ce s-a dorit a fi un liant peste timp între pictorii din prezent și cei care, în urmă cu peste 400 de ani, deprindeau aceste taine în școala de zugravi care a funcționat o perioadă în cadrul mănăstirii.

Amintirea masacrului de la Moisei

Credincioșii din Moisei participă în fiecare an și la evenimente religios-militare, pentru comemorarea celui mai cumplit asasinat săvârșit în Maramureș, în timpul ocupației hortyiste. La 14 octombrie 1944, în ziua sfântă a Cuvioasei Parascheva, trupele hortyiste au ucis la Moisei 29 de oameni. Aceștia erau țărani români din Mureș, Cluj, Sălaj și Maramureș, care fuseseră duși într-un lagăr de muncă forțată. Atunci, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, ei au părăsit lagărul, încercând să ajungă la casele lor. Însă au fost prinși de trupele maghiare aflate în retragere, care i-au ținut nemâncați într-o casă din Vișeul de Sus, timp de două săptămâni, iar după aceea i-au adus la Moisei și i-au împușcat. În acea perioadă, Maramureșul a fost regiunea în care viața ortodoxă românească a fost expusă celor mai violente lovituri ale regimului hortyist. Prigoana a început în urma Dictatului de la Viena, din 1940, când România a fost obligată să cedeze Transilvania de Nord Ungariei. Acest teritoriu a fost ocupat atunci de armata ungară, condusă de Miklós Horthy, care a instituit un regim al terorii. Bilanțul atrocităților cuprinde sute de crime, maltratări, expulzări ale populației românești, jafuri, internări în lagăre de muncă, profanări și incendieri. Numeroase biserici au fost devastate, iar altele chiar dărâmate, cele mai multe fiind ortodoxe. În 1966, în memoria victimelor de la Moisei, sculptorul Vida Gheza a realizat un altar memorial, cu 12 statui din lemn de stejar, care a fost înlocuit, în 1972, cu altul din piatră. În 1983, a fost deschisă o casă memorială, în care se păstrează obiecte personale ale victimelor, ce constituie dovezi ale crimei din 1944.

Note

  1. Vasile Dumitrache, „Mănăstirile și schiturile României pas cu pas”, vol.4, Mitropolia Ardealului, Crișanei și Maramureșului, Editura Nemira, București, 2002, pp. 245-251.
  2. Nicolae Albu, „Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800”, Tipografia Lumina, Blaj, 1944, p. 58.
  3. Ștefan Meteș, „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria”, Editură Sibiu, 1936, p. 107.

Bibliografie

  • „Monahismul ardelean în trecut și astăzi”, Sebastian Dumitru Cârstea, Editura Andreiana, Sibiu, 2008
  • „Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”, coordonator Adrian Andrei Rusu, Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000
  • „Uniația în Transilvania în trecut și astăzi”, Mircea Păcurariu, Editura Andreiana, Sibiu, 2010
  • „Istoria Românilor” , vol. III, partea I, Constantin C. Giurescu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București,1944

Surse