Mănăstirea Mihai Vodă

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 4 octombrie 2011 15:00, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (propunere articol de calitate)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Mănăstirea Mihai Vodă
Mănăstirea Mihai Vodă
Jurisdicție Arhiepiscopia Bucureştilor
Tip călugări
Înființată 1594
Ctitori Mihai Viteazul
Stareț
Mărime aprox.
Localizare   Bucureşti,
Str. Sapienţei nr.4
Limba liturgică română
Cântarea
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Sf. Ierarh Nicolae
(6 decembrie)
Site web oficial


Mănăstirea Mihai Vodă, una dintre cele mai vechi construcţii din Bucureşti păstrate până astăzi, este o ctitorie din anul 1594 a voievodului Mihai Viteazul.
Iniţial a fost amplasată în centrul unei incinte fortificate, fiind înconjurată cu ziduri, ca o cetăţuie. Complexul mănăstiresc a suferit mai multe transformări de-a lungul timpului, îndeplinind diverse funcţii, cum ar fi: reședinţă domnească, spital militar, şcoală de medicină, Arhivele Statului.
În timpul regimului comunist, mai exact în ianuarie 1985 mănăstirea a fost propusă pentru demolare şi în scurt timp această propunere a fost pusă în practică. Anexele mănăstirii precum și zidul au fost dărâmate și nu mult a mai trebuit ca întregul complex să fie demolat. Datorită protestelor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi memoriilor trimise de unii intelectuali ai vremii, Biserica Mănăstirii Mihai Vodă şi turnul clopotniţei au putut fi salvate, fiind translatate printr-o operaţie tehnică de mare amploare pe o distanţă de 289 m, de pe Dealul Mihai Vodă până în locul în care se află şi astăzi (Str. Sapienţei nr.4, în apropierea malului drept al Dâmboviţei).
Biserica Mănăstirii Mihai Vodă are hramul Sf. Ierarh Nicolae.

Istoric

Mănăstirea ctitorită în anul 1594 de către Mihai Viteazul, Domnul Ţării Româneşti, a fost amplasată pe vârful dealului de pe malul drept al râului Dâmboviţa, deal care mai târziu se va numi Dealul Mihai Vodă şi care a fost unit cu cetatea Bucureştilor prin podul Mihai Vodă.

Construcţia a fost ridicată pe locul unei bisericuţe din lemn existente încă din secolul al XV-lea, construită probabil de către voievodul Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş). Unele documente din 1433 numesc această biserică „Sfântul Nicolae din Pâlcov”. Între anii 1558-1559 aflându-se în ruină, această bisericuţă a fost refăcută de jupâneasa Caplea din Stăneşti, urmaşă a boierului Mogoş şi mătuşă a boierilor Buzeşti (Preda, Radu şi Stroe). Jupâneasa Caplea a dotat aşezământul cu cele necesare rânduielilor bisericeşti şi a închinat biserica ca metoh al mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos.[1] La moartea sa, în jurul anului 1585, ea a fost îngropată aici, iar mănăstirea primeşte numele de "Mănăstirea postelnicesei Caplea" sau "Mănăstirea Sf. Nicolae a postelnicesei".

Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, mănăstirea postelnicesei Caplea a fost reconstruită ca schit, fiind cunoscută şi sub numele de Biserica Albă Postăvari.

Cea mai veche menţionare documentară a Mănăstirii Mihai Vodă se găseşte în grammata patriarhală din 1591 întocmită de egumenul Evghenie de la Mănăstirea Simonopetra de la muntele Athos. Conform acestui document, Evghenie i-a cerut lui Mihai Viteazul (pe atunci Mare Ban al Craiovei) să clădească o nouă mănăstire, cea veche (Biserica Albă-Postăvari), metoh al Mănăstirii Simonopetra, aflându-se în apropierea unei mlaştini aducătoare de boli.

Banul Mihai a refăcut complet biserica mănăstirii, ulterior adăugându-i turnul clopotniţă, mai multe case domneşti, casă pentru stareţi, o sală de mese (trapeză), o bucătărie (cuhnie) şi pivniţe. De asemenea, a înzestrat mănăstirea cu mai multe moşii (13 sate dăruite de Mihai, dar şi un sat ca dar din partea soţiei acestuia, doamna Stanca), cumpărate cu suma de 472000 aspri. Podul peste râul Dâmboviţa, care făcea legătura cu mănăstirea a fost construit tot în această perioadă, sub îndrumarea lui Mihai Viteazul.

O inscripţie de pe fronstispiciul bisericii spunea: „La anul 1594 s-a zidit această biserică, iar uşa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos”. Se poate deduce de aici că înălţarea edificiului s-a finalizat în anul 1594. Cinci ani mai târziu (în august 1599), Mihai, printr-un act păstrat până în zilele noastre, a închinat acest sfânt lăcaş Mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos.

În secolul al XVII-lea mănăstirea a primit donaţii din partea voievozilor Alexandru Iliaş, Alexandru "Coconul" şi Antonie Vodă. Aceste donaţii au permis stareţilor mănăstirii să o păstreze la adevărata sa valoare. Printre vizitatori străini care au remarcat frumuseţea deosebită a mănăstirii a fost, în anul 1654, Paul din Alepo (care îl însoţea pe Macarie Zaim, Patriarhul de Antiohia într-o vizită la Mănăstirea Mihai Vodă). Acesta descria mănăstirea astfel:

Sâmbătă ne-am dus să slujim Liturghia într-o mănăstire care poartă numele Sf. Nicolae, ctitoria răposatului Mihai Vodă, aşezată tot pe o înălţime la marginea oraşului, de mari proporţii şi măreaţă, cu trei turle”.[2]

În anul 1666 călătorul turc Evliya Celebi, descria în jurnalul său măreţia mănăstirii-cetate şi locul său între celelalte mănăstiri din jur:

Sunt paisprezece mănăstiri mari, fiecare fiind asemenea unei cetăţi puternice. Mai întâi vine Mănăstirea Mihai Vodă. Ea este aşezată pe un deal, având o sută de încăperi de piatră”.

În 1775, în apropierea mănăstirii este construită Noua Curte Domnească (denumită ulterior „Curtea Arsă” datorită unui incendiu devastator), fapt care a permis mănăstirii să devină reşedinţă domnească pentru unele figuri istorice ale României. Pentru scurte perioade de timp, în casele domneşti ridicate în jurul mănăstirii de Mihai Viteazu şi-au avut reşedinţa domnească Constantin Mavrocordat (1735-1741), Alexandru Constantin Moruzzi (1793-1796) şi Alexandru Ipsilanti (1796-1797).

În 1825 clădirile complexului mănăstirii au fost reperate pentru a-i servi primului domn pământean, Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) ca reşedinţă domnească. Între anii 1827-1837 mănăstirea este restaurată, iar în 1838 a fost zugrăvită pe dinăuntru, din iniţiativa arhimandritului Teodosie Contopulo. Acesta adaugă bisericii un pridvor şi repară turla mare. Cutremurul de gradul 7,5 din data de 23 ianuarie 1838 a afectat însă din nou mănăstirea.

Între anii 1828-1829, în timpul războiului ruso-turc casele domneşti sunt transformate în spital, deservind armata rusă. În perioada imediat următoare, clădirile complexului au funcţionat ca spital militar pentru oastea română. Începând cu anul 1855 şi până în anul 1862, a funcţionat aici Şcoala de medicină. În anii 1854, 1876, 1897 au loc o serie de reparaţii ale construcţiilor din interiorul mănăstirii.

Până în anul 1848 slujbele în Mănăstirea Mihai Vodă au fost efectuate în limba greacă. În 1848 enoriaşii au cerut domnitorului Gheorghe Bibescu să se folosească limba română în oficierea liturghiilor.

Legende legate de ctitorirea Mănăstirii Mihai Vodă

O frumoasă legendă legată de motivul construirii acestei mănăstiri de către Mihai Viteazul spune că Mihai, care era fiul nelegitim al fostului Domn al Ţării Româneşti Pătraşcu "cel Bun", a fost prins din porunca lui Alexandru-Vodă "cel Rău" (domn al Ţării Româneşti 1592-1593) pe motiv că ar fi uneltit pentru a ajunge la domnie. Urmând să fie executat prin decapitare, a fost dus spre Piaţa Sf. Anton. Drumul spre această piaţă trecea pe lângă Biserica Albă Postăvari de la poalele Dealului Spirei, pe malul drept al Dâmboviţei. Mihai a cerut voie paznicilor să se oprească şi să se închine la icoana Sf. Nicolae. Rugându-se la icoana sfântului, a făcut totodată şi legământul de a construi o mănăstire pe dealul din apropiere, dacă va scăpa cu viaţă din această grea încercare. Odată ajuns la locul de execuţie, se spune că, înspăimântat la vederea lui Mihai (care era un bărbat deosebit de falnic şi impunător), călăul a aruncat securea şi a fugit. În acestă situaţie, la presiunea tuturor celor prezenţi acolo, Mihai a fost eliberat.

O altă variantă a acestei legende spune că după fuga călăului, 12 mari boieri ai Ţării Româneşti au garantat pentru Mihai, oferindu-i lui Alexandru-Vodă o sumă însemnată de bani, pentru iertarea acestuia.

Oricum, în ambele variante, odată eliberat, Mihai şi-a ţinut făgăduinţa luată în faţa lui Dumnezeu şi a construit mănăstirea.

Arhitectonica Mănăstirii Mihai Vodă

Valoarea estetică deosebită a bisericii mănăstirii Mihai Vodă este dată de arhitectura exterioară, care reprezintă „o chintesenţă a formelor căutate în tot timpul ultimilor ani ai secolului al XVI-lea”[3].

Biserica are o faţadă asemănătoare cu cea a Mănăstirii Dealu, fiind împărţită în două registre. Planul mănăstirii este realizat după tipul bizantin şi are forma unui trilob alungit, cu absida altarului flancată de două absidiole dreptunghiulare: proscomidia şi diaconicul, ambele supraînălţate prin două turnuri mai mici. La început, pronaosul bisericii era despărţit de naos prin trei arcade, arcade des utilizate în construcţia de biserici din România, sprijinite pe doi stâlpi izolaţi. Iniţial, biserica a fost construită în cărămidă goală, fără tencuială şi fără pietre cioplite. În anii 1930, renovarea a inclus şi reconstrucţia turnurilor, după modelul celor vechi, conform planurilor detaliate ale restaurării precedente.

Faţadele mănăstirii sunt împărţite de un brâu median în două registre, construite din fâşii alternative de cărămidă aparentă şi zone tencuite, conform unei tradiţii de a construi astfel de edificii din secolul al XVI-lea. Zidurile sunt decorate cu o serie de arcade oarbe, raportate la faţa zidului, încadrate de ciubuce rotunjite de cărămidă, asemănătoare cu cele de la Mănăstirea Dealu, dar mai însufleţite şi mai atrăgătoare decât acestea, datorită diferenţei de material folosit şi a culorilor acestora. Ramele uşilor şi ale ferestrelor sunt realizate din piatră şi au fost împodobite cu sculpturi la începutul secolului al XVIII-lea (probabil 1711) de către un egumenul grec din acel timp al mănăstirii. Construcţia are şi câteva rânduri de cărămidă special tăiată şi aşezată în dinţi de fierăstrău, reprezintând transpunerea unui model folosit şi la construcţia Mănăstirii Curtea de Argeş.

În interiorul bisericii, pereţii sunt pictaţi cu ctitorii acestui lăcaş de cult: Mihai Viteazul, soţia acestuia, Stanca, Boierul Stoica şi voievodul Constantin Şerban cu soţia lui, Ioana.

Mănăstirea Mihai Vodă în prezent

Încă din 1864, Mănăstirea Mihai Vodă, devenită proprietatea statului după secularizarea averilor mănăstirești, a găzduit arhivele statului român. Edificiul a fost complet restaurat în 1900, datorită insistențelor directorului Arhivelor Statului din acea vreme, Dimitrie Onciul. În perioada următoare, între anii 1900-1916, complexul mânăstiresc a fost transformat pentru a răspunde nevoilor Arhivelor Naționale și a fost construit, printre altele, Palatul Arhivelor Naționale, conform planurilor arhitecților Petre Antonescu, Cristofi Cerchez, Al. Băicoianu și M. Gabrielescu. Palatul a fost ridicat pe locul vechilor pivnițe ale mănăstirii, aripa de nord fiind renovată între anii 1940-1941. Între anii 1928-1935 mănăstirea a fost renovată din nou, de către Comisia Monumentelor Istorice, sub îndrumarea arhitectului Emil I. Costescu. Pictura interioară este refăcută de către Costin Petrescu într-un stil neobizantin. În această perioadă biserica este recunoscută ca un simbol estetic și istoric al Bucureștilor; Cincinati I. Sfințescu, într-o carte din 1932, vorbind astfel despre aceasta: „Biserica Mihai Vodă de la Arhivele statului îndeplinește condițiile unei valorificări istorice și cată a fi păstrată și ca valoare estetică, nu numai istorică. Arhivele Statului înconjurătoare asigură aici liniștea și reculegerea necesară”. Între anii 1940-1943 și 1954-1956 au avut loc reparații și modernizări, iar în 23 aprilie 1955, prin Hotărârea de Guvern nr. 1160/1955, complexul Mănăstirii Mihai Vodă a fost declarat monument istoric.

În ianuarie 1985 mănăstirea a fost propusă pentru demolare şi în scurt timp această propunere a fost pusă în practică, prin dispoziţia expresă a lui Nicolae Ceauşescu. Anexele mănăstirii precum și zidul au fost dărâmate și nu mult a mai trebuit ca întregul complex să fie demolat. Datorită protestelor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi memoriilor trimise de unii intelectuali ai vremii, Biserica Mănăstirii Mihai Vodă şi turnul clopotniţei au putut fi salvate, fiind translatate printr-o operaţie tehnică de mare amploare pe o distanţă de 289 m, de pe Dealul Mihai Vodă până în locul în care se află şi astăzi (Str. Sapienţei nr.4, în apropierea malului drept al Dâmboviţei). Această translatare, coordonată de inginerul Eugeniu Iordănescu a fost, la timpul respectiv, considerată o performanță deosebită prin lungimea traseului, unghiul de pantă și greutatea obiectivului. Unele din osemintele aflate în curtea mănăstirii au fost împachetate în grabă și au putut fi salvate și transportate în noua locație, altele nu au mai putut fi recuperate însă.

În anul 1994 Biserica Mihai Vodă a fost redeschisă pentru credincioși. Tot atunci a avut loc şi restaurarea picturii neobizantine din biserică (a lui Costin Petrescu), de către pictorii Mihai și Ștefania Stinghe. A fost restaurată icoana Maicii Domnului, au fost refăcute stranele, iar biserica a fost pardosită cu marmură.

În prezent în interiorul bisericii există o raclă în care sunt păstrate moaşte ale următorilor sfinţi: Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Sf. Xenia Petrovna, Sf. Teofil, Sf. Mc. Sevastiana, Sf. Mc. Ciprian, Sf. Mc. Iustina, Sf. Mc. Clement, Sf. Mc. Trifon, Cuv. Auxenție, Sf. Dionisie Zakynthos, Sf. Mc. Anastasie, Sf. Mc. Panaghiotis, Sf. Spiridon, Sf. Nifon, Sf. Ignatie Zagorski, Sf. Ioan Botezătorul, Cuv. Sava cel Sfinţit, Sf. Mc. Eustatie, Sf. Mc. Teodor Stratilat, Cuv. Paisie, Cuv. Stelian Paflagonul, Sf. Mc. Mercurie, Sf. Mc. Haralambie.

Note

  1. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia "Neamul Românesc", Vălenii de Munte, 1908
  2. Claudia Tiţa-Mircea - Biserica Mănăstirii Mihai Vodă; monumentele Bucureştiului istoric, ASA, Bucureşti, 2006
  3. Grigore Ionescu - București. Ghid istoric și artistic, Fundația pentru literatură și artă Regele Carol al II-lea, București, 1938

Surse

Legături externe