Mănăstirea Dealu

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 30 martie 2019 10:28, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png
Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului.
Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Mănăstirea Dealu
Biserica Mănăstirii Dealu
Jurisdicție Arhiepiscopia Târgoviștei
Tip călugărițe
Înființată 4 decembrie 1501
Ctitori Radu cel Mare
Stareț Emanuela Preda
Mărime aprox. 31 călugărițe
Localizare   Viforâta,
comuna Aninoasa,
județul Dâmbovița
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Sfântul Nicolae
(6 decembrie)
Site web oficial www.manastireadealu.ro

Mănăstirea Dealu, cu hramul Sfântul Nicolae, este o mănăstire ortodoxă din România situată pe un deal (de unde și supranumele său) din apropierea municipiului Târgoviște (la circa 5 km nord-est de acesta). A fost ctitorită în anii 1499-1501 de către Radu cel Mare (domn al Țării Românești între 1495-1508) pe locul unei mănăstiri mai vechi, întemeiată probabil de Mircea cel Bătrân.

Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente religioase și arhitectonice ale Evului Mediu din Țara Românească. Mănăstirea Dealu, în ansamblul ei, este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare DB-II-a-A-17757.[1]

Istoric

Dintr-un document emis în 1431 de către voievodul Alexandru I Aldea al Țării Românești, rezultă că aici exista deja o mănăstire mai veche (probabil o ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, actul respectiv consfințind o danie de două sate pentru acea mănăstire.[2]

Actuala mănăstire a fost înălțată între anii 1499-1501[3] de către Radu cel Mare, domn al Țării Românești între 1495-1508, construcția ansamblului fiind terminată în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (zis și Vlăduț Voievod) între 1510-1512.[4]

La Mănăstirea Dealu, ieromonahul sârb Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, tipărind aici în 1508 prima carte, un Liturghier în slavonește (cunoscut în istoria literaturii române ca Liturghierul lui Macarie). Apariția acestei cărți a fost urmată de Octoihul din 1510 și de Tetraevangheliarul din 1512.[5]

În anul 1601, după ce la 9 august (19 august pe stil nou) Mihai Viteazul fusese ucis mișelește în tabăra sa de pe câmpia de lângă Turda de către un detașament de mercenari valoni trimis de generalul Giorgio Basta, unul dintre căpitanii voievodului, Turturea paharnicul, a reușit să ia capul retezat al lui Mihai și să-l aducă în Țara Românească, unde a fost înmormântat cu cinste de marele clucer Radu Buzescu în interiorul bisericii Mănăstirii Dealu.[6]

Biserica „Sf. Nicolae” a Mănăstirii Dealu
(în 2018)

În vremea domniei lui Matei Basarab, important ctitor de sfinte lăcașuri și sprijinitor al culturii românești, pe lângă cărțile care au fost tipărite la Mănăstirea Govora (tiparnița de acolo fiind înființată în 1637 de către Matei Basarab), au continuat și tipăriturile de la Mănăstirea Dealu. Printre acestea se remarcă și prima traducere cunoscută în limba slavonă (1647) a lucrării de ascetică medievală De Imitatio Christi de Thomas a Kempis, datorată boierului cărturar Udriște Năsturel, cumnatul voievodului. Este de subliniat faptul că în prefața adresată mitropolitului Varlaam al Moldovei se arată, printre altele, înrudirea dintre limbile latină și română.[7] De asemenea, trebuie amintit faptul că în timpul domniei lui Matei Basarab a fost oficial introdusă limba română în slujbele religioase, voievodul spunând: „Am văzut că în întreaga mea țară este foame, este sete, nu însă de pâine și apă, ci din pricina împuținării sfintelor cărți”.[8]

În 1863 mănăstirea a fost secularizată, iar clădirile din incinta acesteia au fost trecute în administrarea armatei române. În perioada 1879-1883 aici a funcționat școală militară divizionară, înlocuită după aceea (în 1890) cu un depozit de muniție. Din 1902 fosta mănăstire a servit ca școală a copiilor de trupă, iar între 1912-1940 a adăpostit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. Clădirile acestui liceu, care înlocuiseră edificiile fostei mănăstiri, s-au prăbușit la marele cutremur din 1940.

În perioada 1953-1959, biserica mănăstirii și o parte din clădirile fostei mănăstiri au fost renovate. Prin grija PF Patriarh Iustinian s-a înființat acolo un așezământ de asistență socială pentru preoți și călugări bătrâni, care a funcționat până în 1986. În acel an, instituția a fost transformată în mănăstire de maici, în regim de obște, depinzând de Arhiepiscopia Târgoviștei.[4]

Arhitectură

Biserica Mănăstirii Dealu
(în prim-plan: statuia lui Mihai Viteazul)

Singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu al mănăstirii este Biserica cu hramulSf. Nicolae”. Acest sfânt lăcaș este unul din cele mai importante monumente ale Evului Mediu din Țara Românească. Dispusă pe un plan triconc, clădirea bisericii are proporții zvelte: ea măsoară 21 m în lungime și 8 m în lățime, având o înălțime de 24 m (fără acoperiș). Pe lângă tradiționala turlă pe de deasupra naosului, aici apar pentru prima oară două turle pe traveea pronaosului prelungit.[9]

Fațadele bisericii sunt placate în întregime cu piatră albă fățuită și decorate în două registre cu arcaturi. Acest sistem de decorare în două registre, separate de un brâu median, va caracteriza multe dintre bisericile de cărămidă zidite în cursul secolului al XVI-lea în Țara Românească. Acel brâu orizontal din piatră, care, întrucât împarte fațada în două jumătăți orizontale relativ egale, se mai numește și brâu median, este format aici din trei mănunchiuri de toruri sau profiluri semicirculare.[10]

În decorul turlelor. precum și în cel al fațadei vestice se întâlnesc și ornamente de origine caucaziană, care se vor regăsi mai târziu, cu o mai mare densitate, pe fațadele bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș.

Pictura din interiorul bisericii, realizată în 1515, pe vremea domniei Sf. voievod Neagoe Basarab, de către meșterul Dobromir din Târgoviște, nu s-a mai păstrat. În 1985, biserica a fost repictată de un grup de pictori bisericești, sub directa îndrumare a arhimandritului Sofian Boghiu, starețul Mănăstirii Antim din București.[11]

Necropolă domnească

Când a ridicat impunătoarea biserică de la Mănăstirea Dealu, Radu cel Mare s-a gândit ca aceasta să îi fie și loc de îngropare. Nu era ceva neobișnuit pentru un voievod ca să se îngrijească de aceasta, clădind odată cu o biserică și mormântul care îi va fi loc de veci, împodobit cu piatra funerară. Gavril Protul notează că pe domn „îl îngropară în mormântul pe care îl făcuse în tinda besearicii”, iar cronicarul Radu Popescu adăuga „[mormântul] carele și-l gătise el, cioplit în piatră cum se vede”.[12] În 1908, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Radu cel Mare, a fost ridicat un sarcofag de marmură, realizat de sculptorul Carol Storck, cu chenar floral și inscripții comemorative pioase, la suprafață și de jur-împrejur, încheiate cu precizarea că ”S-a dat acest adăpost de marmură oaselor cu cheltuiala Țerii, patru sute de ani de la moartea lui”.[13]

Monumentul funerar al lui Mihai Viteazul, operă a lui Frederic Storck (1913)

Dar nu numai ctitorul Radu cel Mare își are mormântul aici. Pronaosul bisericii Mănăstirii Dealu este una dintre cele mai mari necropole domnești din țările române, aici dormindu-și somnul de veci mai mulți voievozi:

  • Vlad al V-lea cel Tânăr (sau Vlăduț, domn între 1510–1512), fratele lui Radu cel Mare
  • Radu Vodă Bădica (1523-1524), fiu nelegitim al lui Radu cel Mare
  • Vlad al VI-lea „Înecatul” (1530–1532)
  • Pătrașcu cel Bun (1554–1557)
  • Mihai Viteazul (1593-1601). În anul 1603, prin grija marelui clucer Radu Buzescu, capul voievodului (adus pe ascuns din Ardeal de către Turturea paharnicul) a fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului. Pe piatra funerară stă scris: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn Țării Rumânești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia Turdei, și când l-au ucis neamți, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu i jupâneasa Preda”.

Tot aici se află mormântul Jupâniței Caplea (†1511, sora lui Radu cel Mare) și al lui Mihai Movilă, domn al Moldovei pentru scurt timp (1607) și ginere al lui Radu Șerban. De asemenea, aici au fost îngropați și unii ierarhi din Țara Românească, precum egumenul Matei al Mirelor (†1624).

Mănăstirea Dealu în prezent

Mănăstirea Dealu: turnul-clopotniță

După reînființarea obștii monahale de la Mănăstirea Dealu ca mănăstire de maici (1986), călugărițele de aici s-au îngrijit constant de buna rânduială și de sporirea duhovnicească, dar și materială, a acestui sfânt lăcaș.

În anul 2001, la 8 septembrie, a fost organizată sărbătorirea a 500 de ani de la înălțarea bisericii Mănăstirii Dealu și comemorarea a 400 de ani de la moartea voievodului Mihai Viteazul. Un rol important în organizarea și buna desfășurare a acestui eveniment major din viața mănăstirii l-a avut IPS Nifon Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei. Cu această ocazie au fost aduse noi îmbunătățiri și modernizări ale ansamblului monahal.[14]

Din anul 2005, după ce la cârma obștii de monahii a venit ca stareță Emanuela Preda, s-au realizat lucrări de consolidare a întregului corp de clădiri al mănăstirii, amenințat de alunecările de teren. În prezent, după ce au fost finalizate consolidările și înnoirile incintei de pe latura vestică și nordică, au fost începute lucrări de reparație și restaurare la biserica mare a mănăstirii, străvechi monument arhitectonic, istoric și religios.[14]

Note

  1. Ministerul Culturii - Lista monumentelor istorice din Județul Dâmbovița (2015), accesat la 13 ianuarie 2018
  2. Mihai Vlasie, Ghid al așezărilor monahale din România. Drumuri spre mănăstiri, Editura Nemira, București, 2000, p. 43.
  3. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 65
  4. 4,0 4,1 Istoricul Mănăstirii Dealu, accesat la 15 ianuarie 2018
  5. Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, București, Editura Ministerului de Culte, 1929, pp. 129-131.
  6. Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Editura Enciclopedică, București, 2011, p. 356. ISBN 973-45-0387-1
  7. Andrei Brezianu, În loc de prefață. Thomas a Kempis, Imitațiunea lui Cristos, București, 2003, p. XIV.
  8. Loreta Popa, Umbrele trecutului: Matei Basarab, ctitor bisericesc, 13 aprilie 2005, Jurnalul.ro
  9. Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în țările române, Editura Academiei, București, 1959, vol. I, p. 481
  10. Elementele arhitecturale specifice Bisericii Mănăstirii Dealu, accesat la 12 februarie 2018
  11. Meșterii Bisericii Mănăstirii Dealu, accesat la 12 februarie 2018
  12. Necropola din biserica Mănăstirii Dealu, accesat la 9 februarie 2018
  13. Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 131. ISBN 973-45-0387-1
  14. 14,0 14,1 Mănăstirea Dealu - viața actuală, accesat la 19 februarie 2018


Legături externe