Modificări

A fost mănăstire de [[călugăr]]i de la întemeierea sa (secolul XV după unele surse) și pînă până la desființarea prin decretul comunist nr. 410/1959. A fost reactivată în anul 1990, ca mănăstire de [[călugăr|călugărițe]].

Legenda spune că mânăstirea a luat ființă încă din secolul al XV-lea (perioada 1464-1469), când doi ciobani originari din Dobrogea, Anufie si Irapalie ''Dălhăuș'', au văzut în inima pădurii o lumină neobișnuită și au auzit un glas spunându-le: "Aici este izvorul darurilor Mele". Cei doi frați au înțeles că [[Maica Domnului]] dorește să se înalțe un sfânt lăcaș; ei s-au [[călugăr]]it și au pus bazele așezământului [[monah]]al, construind biserica cu hramul ''[[Izvorul Tămăduirii]]''. Mânăstirea a rămas cunoscută sub numele ''Dălhăuți'', după numele celor doi frați Dălhăuș (satul omonim a fost întemeiat mai târziu - un vechi document păstrat la Arhivele Naționale din București dă mărturie despre existența acestui sat în anul 1615). Legenda mai spune că ei au fost ajutați, la ridicarea bisericii, și de un ucenic al [[Sfânt]]ului [[Nicodim de la Tismana]], iar altarul bisericii l-au facut făcut chiar acolo unde se aratase arătase lumina văzută de frații Dălhăuș.

Această icoană are o poveste uimitoare. Se spune că ar fi una dintre cele șapte icoane pictate de însuși [[Apostolul Luca|Sfântul Apostol și Evanghelist Luca]]; specialiștii sunt însă de părere că icoana a fost pictată câteva secole mai târziu, fiind o copie după o icoană a Sfântului Apostol și Evanghelist Luca. Anufie Dălhăuș, ctitorul legendar al mânăstirii Dălhăuți, ar fi adus-o de la [[Constantinopol]], după cucerirea de către turcii lui Mehmed al II-lea ''Fatih'' (1453). Pe drumul de întoarcere, Anufie a fost însă prins și jefuit de turci, iar icoana - tăiată cu iataganele și aruncată în podul unui grajd. Batjocura turcilor nu a rămas însă fără urmări: în timpul nopții, un vuiet neobișnuit cutremură grajdul, iar caii se comportă atât de violent, încât se omoară între ei. Zgomotul și nechezatul cailor alertează grăjdarii care-și găsesc și ei sfârșitul în acel haos. Starețul Anufie încearcă să explice turcilor cauza acestui dezastru prin intervenția Maicii Domnului, dar este condamnat la moarte, iar icoana e aruncată în mare. Monahul scapă însă cu viață datorită faptului că ienicerul care trebuie să-l omoare era un român ajuns in robie la turci. Acesta îl eliberează, cu condiția să nu mai calce prin Constantinopol (devenit Istanbul). Întors în țară cu sentimentul amar al pierderii icoanei sfinte, Anufie se retrage pe malul Mării Negre să mediteze în singurătate. Seara se lasă încet. La orizont, roșeața cerului se contopește cu albastrul întunecat al mării. În acest decor de o rară frumusețe, o lumină orbitoare pare că merge pe apă apropiindu-se tot mai mult, iar Anufie nu-și poate explica acest fenomen. A doua zi, se întoarce iar la malul mării. De data aceasta, soarele ce se naște din mare îi dezvăluie icoana sfântă plutind pe apă. Recuperarea icoanei sfinte stârneste stârnește lacrimi de bucurie pe obrazul lui întristat. Descoperă cu tristețe că fețele Fecioarei și Pruncului Sfânt fuseseră rănite cu iataganele in mai multe locuri. Acele răni au făcut să curgă sânge adevărat. Anufie a adus icoana la Mănăstirea Dălhăuți - cicatricile de pe fețele Fecioarei și Pruncului Sfânt se văd și astăzi, ca și cum ar fi făcute în carne adevărată.

și Și astăzi, așezată în biserică, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului este deosebit de frumoasă, remarcându-se printre celelalte icoane din țară prin unicitatea ei: Maica Domnului ține Pruncul în partea dreaptă și capul ei este aplecat foarte mult asupra Fiului, cu duioșie, iar chipul Fecioarei Maria revarsă o lumină dumnezeiască. Puține sfinte icoane ale Maicii Domnului din țara noastră inspiră atâta evlavie și înălțare sufletească.