Modificări

Din modesta mănăstire ridicată în secolul al XV-lea nu s-a mai păstrat nimic până în prezent. Unele urme parţiale au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice efectuate aici în 1971-1972, în timpul lucrărilor de restaurare. Construită din lemn, biserica avea dimensiunile exterioare de 12 m lungime şi 10 m lăţime. Fundaţiile şi pardoseală erau din cărămizi de calitate, legate cu mortar, iar partea superioară era din bârne. Era tencuită pe ambele feţe, iar interiorul era pictat în două culori, roşu şi albastru. Amplasată în mijlocul curţii, biserica avea în jurul său chiliile mănăstirii, care erau construite din lemn. Înzestrată cu moşia Călugăreni de Vlad al V-lea, în anul 1462, apoi cu moşia Tătărăşti de domnitorul Neagoe Basarab, mănăstirea a durat până la sfârşitul secolului al XVI-lea, fiind reparată de unii domnitori de mai multe ori. <ref>Ioan Brezoianu, ''Mănăstiri zise închinate şi călugării străini'', Editura Bucureşti, 1861, pp. 44-45. </ref>

În 1588, cel mai bogat boier din ţinutul Vlaşca, [[Radu Şerban]] (viitorul Domn al Țării Românești între 1602-1610), a început zidirea unui aşezământ monahal în aceeaşi incintă, care se afla pe pământul moştenit de la mama sa. Urmaş al Craioveştilor, el era mare paharnic al lui Mihai Viteazul şi avea reşedinţa la Coiani (azi satul Mironeşti), la numai 8 km de Mănăstirea Comana. Ceea ce l-a determinat să facă această alegere au fost zidurile vechi, care erau încă destul de puternice ca să asigure protecţia noului sfânt lăcaş. Radu Şerban a demolat în întregime vechea ctitorie a lui Vlad Ţepeş, care se ruinase, şi a construit un aşezământ monahal din cărămizi, pe o suprafaţă mult extinsă, care arăta ca o cetate de câmpie. Zidurile exterioare erau din piatră şi cărămidă, iar în cele patru colţuri erau dispuse turnuri pentru apărare. De asemenea, avea un masiv turn era de intrare care avea şi funcţia de clopotniţă. Biserica ridicată atunci, cu [[hram]]ul [[Nicolae al Mirelor|Sfântul Ierarh Nicolae]], a fost pictată în 1609, când ctitorul Radu Şerban era deja Domn al Ţării Româneşti, acesta apărând în tabloul votiv de la intrarea în [[pronaos]] împreună cu soția sa Elina și cu insemnele domnești, așa cum o cerea obiceiul ctitoricesc. [[Pisanie|Pisania]] din 1609 nu s-a mai păstrat, aceasta fiind înlocuită la refacerea din 1699 – 1700 cu o alta, a strănepotului lui Radu Șerban, [[Șerban Cantacuzino]], care va cinsti cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcașului ca prim ctitor al sfântului lăcaș refăcut.<ref>[http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-comana-67894.html CrestinOrtodox.ro: ''Manastirea Comana''], accesat 20 martie 2014.</ref> În jurul bisericii se aflau corpuri de chilii, clădiri cu destinaţie gospodărească şi Casa Domnească, care era destinată adăpostirii ctitorilor când se aflau la mănăstire. Tot Radu Şerban a înzestrat Mănăstirea Comana cu moşiile Creţeşti, Piscul Danciului, Vadul Sării şi Dadilov. Urmaşii săi, dar şi alţi domnitori români au înfrumuseţat-o şi au înzestrat-o şi ei cu moşii: Radu Mihnea i-a dăruit satele Gălăşeşti, Buciumeni şi Sobârcu, Alexandru Iliaş i-a dat satul Siminov, de la [[Matei Basarab]] a primit satul Budeni, Şerban Vodă Cantacuzino a înzestrat-o cu satul Baldovineşti, Constantin Brâncoveanu a i-a dăruit o vie la Copăceni, iar domniţa Ilinca, nepoata lui Radu Şerban, i-a dat moşia Moceşti din ţinutul Buzăului.

Starea prosperă în care se afla mănăstirea la mijlocul secolului al XVII-lea a fost remarcată şi de Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie de Antiohia, în călătoria pe care au făcut-o aici, în 1657:„''Ea este o mănăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului şi pentru plimbare.(…)Această mănăstire este aşezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum care să ducă spre ea, noi înşine trecând prin ele cu corăbiile. Ei (călugării) spun că, dacă împăratul (sultanul) ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, n-ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică şi bine întărită, între locuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în iarna cea mai aspră''”.<ref>''Călători străini despre Ţările Române'', Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, vol. VI</ref>