Mănăstirea Bistrița (județul Neamț)
Mănăstirea Bistriţa (Neamţ) | |
Jurisdicție | Mitropolia Moldovei şi Bucovinei |
Tip | călugări |
Înființată | 1407 |
Ctitori | Voievodul Alexandru cel Bun |
Stareț | |
Mărime aprox. | 25 călugări |
Localizare | satul Bistriţa, comuna Alexandru cel Bun, judeţul Neamţ |
Limba liturgică | română |
Cântarea | |
Schituri, metocuri și chilii | |
Hramuri | Adormirea Maicii Domnului (15 august) |
Site web oficial |
Mănăstirea Bistriţa din județul Neamț este o mănăstire ortodoxă din România situată în apropierea satului Bistriţa, comuna Alexandru cel Bun, aflată în arhiepiscopia Iaşilor. Este o ctitorie a voievodului Moldovei Alexandru cel Bun, datând din anul 1407 (prima atestare documentară).
Mănăstirea are hramul Adormirea Maicii Domnului.
Cuprins
Istoric
Începuturile Mănăstirii Bistriţa din judeţul Neamţ datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea, atunci când voievod al Moldovei era Petru Muşat, aici ridicându-se o bisericuţă de lemn prin grija ieromonahului Pafnutie. În anul 1402, pe locul bisericii de lemn, voievodul Alexandru cel Bun a ridicat o biserică din piatră. Această biserică era construită după canoanele vremii, având altar, naos, pronaos precum şi o gropniţă; lungimea totală a construcţiei era de circa 30 m.
Prima atestare documentară a Mănăstirii Bistriţa datează din 1407, atunci când Alexandru cel Bun emite un act de danie prin care a înzestrat Mănăstirea Bistriţa cu câteva sate şi moşii. În anul 1418 a fost înmormântată aici doamna Ana (Neacşa), iar alături de ea, în anul 1432, a fost îngropat însuşi ctitorul mănăstirii, voievodul Alexandru cel Bun.
În anul 1498, Ştefan cel Mare şi Sfânt a ridicat o impunătoare clopotniţă cu paraclis, intrând astfel pe lista ctitorilor acestei mănăstiri. Următorul ctitor a fost Petru Rareş, cel care între anii 1541-1546 a reînoit din temelie sfânta mănăstire.
Mănăstirea Bistriţa a fost închinată „Locurilor Sfinte” (mai exact Patriarhiei Ierusalimului) în 1677 de către Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, începând astfel o lungă perioadă de înstrăinare în care s-a pierdut cea mai mare parte din patrimoniul mănăstirii.