Mănăstirea Bârsana: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(minore)
 
(minore)
Linia 5: Linia 5:
  
 
Mănăstirea Bârsana se află la 20 km de oraşul Sighetu Marmaţiei, într-unul din vechile sate de pe Valea Izei, atestat documentar în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Cercetările arheologice au arătat însă că aici au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană (prima perioadă a epocii fierului), cuprinsă între anii 1200 - 500 î.Hr.
 
Mănăstirea Bârsana se află la 20 km de oraşul Sighetu Marmaţiei, într-unul din vechile sate de pe Valea Izei, atestat documentar în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Cercetările arheologice au arătat însă că aici au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană (prima perioadă a epocii fierului), cuprinsă între anii 1200 - 500 î.Hr.
 +
 
În secolul al XIV-lea, localitatea Bârsana era moşia voievozilor Balcu şi Drag, după cum arată o diplomă emisă de regele Sigismund de Luxemburg în 1390. Aceştia erau fiii lui Sas Vodă, care la rândul lui era fiul lui Dragoş, voievodul Maramureşului şi descălecătorul Moldovei. Istoricii menţionează că cei din familia Drăgoşeştilor erau mari apărători și susținători ai Bisericii Ortodoxe Române, dar şi ctitori de aşezăminte sfinte, printre care renumita Mănăstire Peri, pe care au înzestrat-o cu moşii întinse şi au închinat-o Patriarhiei din Constantinopol.
 
În secolul al XIV-lea, localitatea Bârsana era moşia voievozilor Balcu şi Drag, după cum arată o diplomă emisă de regele Sigismund de Luxemburg în 1390. Aceştia erau fiii lui Sas Vodă, care la rândul lui era fiul lui Dragoş, voievodul Maramureşului şi descălecătorul Moldovei. Istoricii menţionează că cei din familia Drăgoşeştilor erau mari apărători și susținători ai Bisericii Ortodoxe Române, dar şi ctitori de aşezăminte sfinte, printre care renumita Mănăstire Peri, pe care au înzestrat-o cu moşii întinse şi au închinat-o Patriarhiei din Constantinopol.
 +
 
În acea vreme, la Bârsana existau două vetre monahale: una se afla pe dealul Humâna, atestată documentar în 1390, care a fost distrusă de greco-catolici în secolul al XVIII-lea; cealaltă era situată pe Valea Slatinei, într-un loc izolat numit Părul Călugărului, şi a devenit apoi Mănăstirea Bârsana. Tradiţia ne spune că aceasta era doar o modestă sihăstrie, dar mai mare şi mai veche decât cea din Humâna. Exista încă din secolul al XIII-lea şi se afla într-o pădure, pe un deal situat la mare depărtare de localitate, accesul fiind îngreunat de râul Iza, peste care nu exista nicio punte de trecere în apropiere. Probabil că din aceste motive, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, voievozii Balcu şi Drag au mutat-o în dreapta râului Iza, într-un loc numit din acea vreme Podurile Mănăstirii. Se pare că  în acel moment voievozii Balc şi Drag au transformat sihăstria în mănăstire, care a luat numele satului Bârsana. Acesta este începutul unei etape importante în viaţa aşezământului monahal.  
 
În acea vreme, la Bârsana existau două vetre monahale: una se afla pe dealul Humâna, atestată documentar în 1390, care a fost distrusă de greco-catolici în secolul al XVIII-lea; cealaltă era situată pe Valea Slatinei, într-un loc izolat numit Părul Călugărului, şi a devenit apoi Mănăstirea Bârsana. Tradiţia ne spune că aceasta era doar o modestă sihăstrie, dar mai mare şi mai veche decât cea din Humâna. Exista încă din secolul al XIII-lea şi se afla într-o pădure, pe un deal situat la mare depărtare de localitate, accesul fiind îngreunat de râul Iza, peste care nu exista nicio punte de trecere în apropiere. Probabil că din aceste motive, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, voievozii Balcu şi Drag au mutat-o în dreapta râului Iza, într-un loc numit din acea vreme Podurile Mănăstirii. Se pare că  în acel moment voievozii Balc şi Drag au transformat sihăstria în mănăstire, care a luat numele satului Bârsana. Acesta este începutul unei etape importante în viaţa aşezământului monahal.  
  
 
În noul său amplasament a fost construită o altă biserică din lemn de stejar, pe o fundaţie solidă de piatră, şi au fost ridicate chiliile pentru călugări, stăreţia şi gospodăriile anexe. Tot atunci, ansamblul monahal deţinea terenuri arabile, fâneţe, păduri, precum şi cirezi de vite, turme de oi, o mulţime de stupi şi altele, toate acestea fiind dăruite de cei doi voievozi români şi de boierii din sat. Pe măsură ce averea se mărea, sporea şi prestigiul ei ca vatră de spiritualitate românească, aici fiind pregătiţi preoţi, cantori şi zugravi de biserici.  
 
În noul său amplasament a fost construită o altă biserică din lemn de stejar, pe o fundaţie solidă de piatră, şi au fost ridicate chiliile pentru călugări, stăreţia şi gospodăriile anexe. Tot atunci, ansamblul monahal deţinea terenuri arabile, fâneţe, păduri, precum şi cirezi de vite, turme de oi, o mulţime de stupi şi altele, toate acestea fiind dăruite de cei doi voievozi români şi de boierii din sat. Pe măsură ce averea se mărea, sporea şi prestigiul ei ca vatră de spiritualitate românească, aici fiind pregătiţi preoţi, cantori şi zugravi de biserici.  
  
Mai bine de 300 de ani după ce a fost ctitorită de voievozii maramureşeni, Mănăstirea Bârsana a fost distrusă într-un atac al tătarilor de o violenţă fără precedent, în care au fost arse numeroase biserici şi ucişi mii de oameni din această regiune. Însă nu au trecut decât trei ani că o nouă biserică din lemn a fost ridicată pe aceeaşi fundaţie, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Acest sfânt lăcaş construit în 1720 s-a păstrat până în prezent monument UNESCO.
+
Mai bine de 300 de ani după ce a fost ctitorită de voievozii maramureşeni, Mănăstirea Bârsana a fost distrusă într-un atac al tătarilor de o violenţă fără precedent, în care au fost arse numeroase biserici şi au fost ucişi mii de oameni din această regiune. Însă nu au trecut decât trei ani că o nouă biserică din lemn a fost ridicată pe aceeaşi fundaţie, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Acest sfânt lăcaş construit în 1720 s-a păstrat până în prezent monument UNESCO.
 
 
 
 
  
 
==Un puternic centru de rezistenţă ortodoxă==
 
==Un puternic centru de rezistenţă ortodoxă==

Versiunea de la data 1 octombrie 2018 13:36

Mănăstire ortodoxă de maici din judeţul Maramureş, Mănăstirea Bârsana este una dintre cele mai vechi şi mai însemnate din regiune. Încă de la întemeiere, a avut un prestigiu în zonă, fiind ctitorită de doi voievozi maramureşeni, în secolul al XIV-lea. Distrusă de tătari şi persecutată de regimurile ungureşti şi austriece, a fost apoi predată greco-catolicilor, iar mai târziu, a fost prigonită şi de regimul comunist. Chiar şi în condiţii vitrege, Mănăstirea Bârsana a reuşit să aibă un rol important în lupta pentru apărarea credinţei creştin-ortodoxe în satele româneşti din Maramureş. Desfiinţată timp de 200 de ani, a renăscut în anii `90, când a fost reconstruită pe acelaşi amplasament. Din vechiul aşezământ monahal s-a păstrat până în prezent biserica din lemn, construită în secolul al XVIII-lea, care este înscrisă în patrimoniul UNESCO.


Ctitorită de voievozi ai Maramureşului

Mănăstirea Bârsana se află la 20 km de oraşul Sighetu Marmaţiei, într-unul din vechile sate de pe Valea Izei, atestat documentar în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Cercetările arheologice au arătat însă că aici au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană (prima perioadă a epocii fierului), cuprinsă între anii 1200 - 500 î.Hr.

În secolul al XIV-lea, localitatea Bârsana era moşia voievozilor Balcu şi Drag, după cum arată o diplomă emisă de regele Sigismund de Luxemburg în 1390. Aceştia erau fiii lui Sas Vodă, care la rândul lui era fiul lui Dragoş, voievodul Maramureşului şi descălecătorul Moldovei. Istoricii menţionează că cei din familia Drăgoşeştilor erau mari apărători și susținători ai Bisericii Ortodoxe Române, dar şi ctitori de aşezăminte sfinte, printre care renumita Mănăstire Peri, pe care au înzestrat-o cu moşii întinse şi au închinat-o Patriarhiei din Constantinopol.

În acea vreme, la Bârsana existau două vetre monahale: una se afla pe dealul Humâna, atestată documentar în 1390, care a fost distrusă de greco-catolici în secolul al XVIII-lea; cealaltă era situată pe Valea Slatinei, într-un loc izolat numit Părul Călugărului, şi a devenit apoi Mănăstirea Bârsana. Tradiţia ne spune că aceasta era doar o modestă sihăstrie, dar mai mare şi mai veche decât cea din Humâna. Exista încă din secolul al XIII-lea şi se afla într-o pădure, pe un deal situat la mare depărtare de localitate, accesul fiind îngreunat de râul Iza, peste care nu exista nicio punte de trecere în apropiere. Probabil că din aceste motive, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, voievozii Balcu şi Drag au mutat-o în dreapta râului Iza, într-un loc numit din acea vreme Podurile Mănăstirii. Se pare că în acel moment voievozii Balc şi Drag au transformat sihăstria în mănăstire, care a luat numele satului Bârsana. Acesta este începutul unei etape importante în viaţa aşezământului monahal.

În noul său amplasament a fost construită o altă biserică din lemn de stejar, pe o fundaţie solidă de piatră, şi au fost ridicate chiliile pentru călugări, stăreţia şi gospodăriile anexe. Tot atunci, ansamblul monahal deţinea terenuri arabile, fâneţe, păduri, precum şi cirezi de vite, turme de oi, o mulţime de stupi şi altele, toate acestea fiind dăruite de cei doi voievozi români şi de boierii din sat. Pe măsură ce averea se mărea, sporea şi prestigiul ei ca vatră de spiritualitate românească, aici fiind pregătiţi preoţi, cantori şi zugravi de biserici.

Mai bine de 300 de ani după ce a fost ctitorită de voievozii maramureşeni, Mănăstirea Bârsana a fost distrusă într-un atac al tătarilor de o violenţă fără precedent, în care au fost arse numeroase biserici şi au fost ucişi mii de oameni din această regiune. Însă nu au trecut decât trei ani că o nouă biserică din lemn a fost ridicată pe aceeaşi fundaţie, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Acest sfânt lăcaş construit în 1720 s-a păstrat până în prezent monument UNESCO.

Un puternic centru de rezistenţă ortodoxă

Încă de la întemeiere, Mănăstirea Bârsana a avut un rol important în apărarea credinţei ortodoxe în satele româneşti din regiune. O perioadă de grele încercări a fost secolul al XVIII-lea, când Ardealul era sub stăpânirea Imperiului Habsburgic şi se exercitau presiuni enorme pentru unirea religioasă a românilor cu Biserica Romei. În 1701, Mitropolia Ortodoxă Română a Transilvaniei a fost desfiinţată, iar românii au fost declaraţi uniţi (greco-catolici) în masă, fără să fie consultaţi. După patru ani, episcopul Iosif Mărturisitorul (canonizat în 1992) a fost aruncat în închisoare, dar Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului a continuat să reziste încă 35 de ani, deşi nu mai avea un sediu anume, cel mai adesea acesta fiind într-o mănăstire. A fost o perioadă în care încercările de atragere a maramureşenilor la uniaţie se înăspreau, iar persecuţiile având ca scop desfiinţarea Bisericii Ortodoxe din Maramureş.

Între anii 1735 şi 1740, sediul Episcopiei a fost la Mănăstirea Bârsana, iar episcop a fost Gavriil Ştefanca, stareţul acestui aşezământ, care provenea dintr-o familie de nobili din localitate. Ca şi înaintaşii săi, Gavriil Ştefanca s-a opus cu mult curaj unirii românilor din Maramureş cu catolicismul austro-ungar. Despre condiţiile vitrege în care s-a desfăşurat activitatea sa, istoricul Nuţu Roşca ne spune următoarele: „La 26 august 1737, Consiliul Locotenenţei Regale a dat ordin Congregaţiei Comitatului din Sighetu Marmaţiei să adune şi să nimicească toate cărţile ortodoxe din toate bisericile şi mănăstirile Maramureşului. Atunci au fost distruse multe cărţi bisericeşti, iar bisericile şi mănăstirile au intrat într-o mare criză de cărţi sfinte. Apoi mai multe ordine imperiale au interzis pătrunderea în Transilvania a cărţilor ortodoxe din Ţara Românească şi din Moldova ”.[1]Cu toate acestea, protopopii şi preoţii, împreună cu credincioşii maramureşeni, au ţinut în ascuns legături cu românii din Moldova şi Ţara Românească. Astfel au reuşit, cu mari sacrificii, să aducă, pe cărări ascunse din munţi, cărţile sfinte necesare pentru toate parohiile şi lăcaşurile monahale. Acestea au fost folosite la mănăstire până la desfiinţarea ei, în 1791, iar la parohie, pe toată perioada uniaţiei, până în 1948. Unele dintre cărţi au fost păstrate până astăzi şi fac parte din patrimoniul culturii naţionale. Gavriil Ştefanca se înscrie în categoria peste 40 de episcopi ortodocşi ai Maramureşului, care s-au jertfit pentru ca românii de aici să rămână statornici în legea strămoşească. Lupta sa a rămas exemplară pentru preoţi şi călugări, având o înrâurire puternică şi asupra credincioşilor maramureşeni.

Însă în 1740 Imperiul Habsburgic a desfiinţat Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului, iar bisericile de aici au fost puse sub jurisdicţia Episcopiei Greco-Catolice Ucrainene din Muncaci. Chiar şi în aceste condiţii, Mănăstirea Bârsana a continuat să existe încă 50 de ani, ca un puternic centru de apărare a credinţei ortodoxe în regiune, la fel ca şi alte mănăstiri din Transilvania. Referindu-se la suferinţele românilor ortodocşi din Ardeal care nu voiau să intre în rândul greco-catolicilor, prof. acad. Mircea Păcurariu afirmă: „În 1746, împărăteasa Maria Tereza a dat dispoziţii precise ca preoţii şi credincioşii ortodocşi care împiedică promovarea uniaţiei să fie pedepsiţi cu închisoarea, bătaia şi cu amenzi în bani, iar preoţii hirotoniţi în Țara Româneascăși Moldova să fie arestaţi. Atunci a fost inaugurată o perioadă nouă de persecuţii, care a durat 15 ani, în timpul căreia s-au ridicat la luptă din rândul clerului și al credincioșilor un șir de luptători pentru apărarea Ortodoxiei”.[2]


Desfiinţată timp de 200 de ani

După aproape un secol de rezistenţă în faţa uniaţiei, Mănăstirea Bârsana a fost desfiinţată şi devastată, şi nu a mai fost recladită decât la sfârşitul secolul al XX-lea. În 1791, chiliile şi clădirile anexe au fost distruse, iar călugării au fost alungaţi şi şi-au găsit refugiu la Mănăstirea Neamț. O parte din averea complexului monahal a fost confiscată de statul austriac, iar o altă parte a fost predată așezământului greco-catolic de la Muncaci. Ceea ce a rămas, inclusiv locul unde era ansamblul monahal, a devenit proprietate a parohiei din Bârsana. Biserica şi stăreţia, care au intrat şi ele în posesia parohiei, au mai rămas acolo timp de 15 ani, iar în 1806, credincioşii le-au mutat chiar în vatra satului, pentru a le supraveghea mai uşor şi a le feri de distrugeri. Locul unde au fost aduse se numeşte Podurile Jbârului, şi acolo se pot vedea şi astăzi. În clădirea stăreţiei, avea să funcţioneze mai târziu, şcoala confesională românească, în timpul renumitului dascăl Fabian. Cu toate acestea, vechea mănăstire a continuat să rămână în memoria localnicilor, iar dorinţa lor de a construi un nou ansamblu monahal s-a transmis din generaţie în generaţie. După desfiinţare ei au întreţinut terenul care le revenise, dar locul pe care se afla cândva mănăstirea, care era situat mai sus, a rămas în continuare liber, în aşteptarea momentului de întemeire a unui nou aşezământ.

Timp de aproape 200 de ani, piedicile au fost imposibil de trecut pentru împlinirea acestui deziderat. Până la Marea Unire din 1918, a fost stăpânirea Imperiului habsburgic, ostil bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe româneşti. A fost şi o perioadă de 200 de ani, din 1739 până în 1937, când Biserica Greco-Catolică nu i-a permis Maramureşului să aibă un episcop ortodox. Reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului, în 1937, părea să fie un moment prielnic pentru refacerea lăcaşului monahal. Însă visul credincioşilor a fost destrămat în 1940, când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei, prin Dictatul de la Viena. Au urmat patru ani de teroare, când a fost zguduită întreaga viață ortodoxă românească din Maramureş. Din ordinul lui Horty Myklos au fost expulzaţi atunci toţi preoţii ortodocşi de aici, iar episcopul Vasile Stan a fost şi el nevoit să plece. După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în 1948, majoritatea clerului şi credincioşilor uniţi au revenit la Ortodoxie. Însă după mult timp monahismul din întrega ţară avea să primească o grea lovitură în timpul regimului comunist, prin Decretul din 1959, care urmărea distrugerea vieţii călugăreşti. În acea perioadă a fost confiscat terenul Mănăstirii Bârsana, din care o parte a fost dată unor familii pentru construirea de locuinţe, iar în altă parte a fost făcută o groapă adâncă unde erau aruncate animalele moarte din mai multe sate. Chiar şi în aceste împrejurări, terasa unde era cândva mănăstirea a rămas liberă.


Un amplu proiect de rectitorire

După înlăturarea dictaturii comuniste, în decembrie 1989, viața monahală din țara noastră a luat un nou avânt, vetrele călugărești de odinioară fiind readuse la viață. Atunci a fost reaprinsă şi dorinţa credincioşilor din Bârsana de a construi un nu complex monahal, în acelaşi loc în care s-a aflat odnioară, aşa că în 1991, la iniţiativa preotului paroh, Gheorghe Urda, ei au început să adune materialul lemnos pentru ridicarea bisericii. Decizia de înfiinţare a noii mănăstiri a fost luată de Sfântul Sinod doi ani mai târziu, când s-a stabilit ca obştea să fie de maici, conducerea fiind încredinţată monahiei Filofteia Oltean de la Mănăstirea Râmeţ. Astfel, în 1993, Prea Sfinţitul Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului a sfinţit piatra de temelie a unei noi biserici din lemn şi a ales hramul „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”. Cu banii şi munca credincioşilor din Bârsana a fost ridicată o impunătoare biserică din lemn, care are 57 de metri înălţime, 23 de metri lungime şi 12,5 metri lăţime, numărându-se printre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Sfântul lăcaş are doua nivele: demisolul, unde se află paraclisul mare al mănăstirii, pictat de Ioan Botiş, şi parterul, unde este biserica propriu-zisă. Aceasta este construită în plan treflat, cu două abside poligonale, şi are spaţiul compartimentat cu altar, naos, pronaos, având la intrare un pridvor din lemn de stejar sculptat cu ornamente specifice artei maramureşene. Turnul este plasat deasupra pronaosului şi este prevăzut cu foişor şi coif prelung. Tot cu contribuţia sătenilor au fost ridicate şi celelate clădiri din incintă, toate fiind construite prin îmbinarea lemnului cu piatra de râu, aşa cum este tradiţia locală. În prezent, ansamblul arhitectural al Mănăstirii Bârsana cuprinde următoarele: Biserica de lemn în stil maramureşean, Altarul de vară, Aghiasmatarul, Stăreţia, Casa Voievodală, Casa maicilor, Casa artistului, Casa duhovnicului, Arhondaricul, Prăznicarul cu trapeza, Turnul-clopotniţă, Poarta maramureşeană, Monumentul funerar, troiţe, lac, pod peste lac, alei care duc la diferite obiective şi altele.

Muzeul „Gavril de Barsana” are la demisol atelierele de țesătorie, unde sunt create lucrări artistice de mare finețe, iar la parter, sunt expuse manuscrise şi cărţi sfinte de patrimoniu din secolele XVI-XIX, icoane vechi şi o bogată colecţie de obiecte de artă populară locală. Dintre cărţile care se găsesc aici amintim: Apostol, manuscris în slavonă, 1561; Carte românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, tipărită la Iași, în 1643; Noul Testament de la Bălgrad, editat de mitropolitul Simion Ștefan în 1648; Biblia, tipărită de domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, la București, în 1688.


Biserica veche, monument UNESCO

Din noul ansamblu monahal nu face parte şi vechea biserică din lemn a mănăstirii, cea care a fost construită în 1720, după atacul tătarilor. Cu o vechime de aproape 300 de ani, acest sfânt lăcaş, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, este un valoros monument istoric şi se află pe lista patrimoniului ţării, cu codul de clasificare LMI MM-II-m-A-04517.[3] De asemenea, face parte din cele opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramureş, înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, în anul 1999.[4]Aceste opt lăcaşuri sfinte (Budești, Desești, Bârsana, Poienile Izei, Ieud, Șurdești, Plopiș și Rogoz) reprezintă simbolic sutele de monumente istorice din această categorie ce se găsesc pe teritoriul ţării noastre, fiind o remarcabilă contribuție la tezaurul cultural al umanității.

Biserica de lemn din Bârsana este inclusă pe Lista UNESCO, datorită valorii picturii murale. După ce a fost strămutată în sat, în 1806, şi a intrat în posesia parohiei, a fost reparată în exterior, iar în interior a primit o nouă podoabă picturală, lucrată la un înalt nivel calitativ. Ansamblul mural, care se păstrează în mare parte, a fost realizat de doi cunoscuți pictori, decoratori a numeroase monumente religioase din Maramureș, Toader Hodor și Ion Plohod, între anii 1806 şi 1807. Istoricul de artă Marius Porumb susţine că opera a fost structurată de pictorul principal Todor Hodor, „după o concepție unitară aparținând barocului și rococului”, precizând că din punct de vedere iconografic, are „unele inovații față de tradiția şcolii de pictură maramureșene”.[5]De asemenea, după legile artei baroce au fost realizate iconostasul şi piesele de mobilier, formând un tot unitar. Tâmpla bisericii se compune din icoane împărătești deasupra cărora se află un șir de icoane ce înfățișează principalele sărbători creștine.

În ceea ce priveşte construcţia, sfântul lăcaş este de mici dimensiuni şi are pereţi din bârne masive de stejar, îmbinate prin tăieturi în „coadă de rândunică”. Arhitectura este specifică bisericilor ortodoxe maramureșene, planul incluzând pridvorul, pronaosul, naosul şi altarul, care laolaltă formează un corp dreptunghiular. Pridvorul este supraetajat pe latura de vest, iar intrarea în pronaos se face printr-o uşă cu ancadrament rectangular, ornat cu motive sculptate în relief înalt. Pronaosul, care nu are ferestre, este separat de naos printr-o uşă centrală cu deschidere boltită. Naosul este iluminat prin două mici ferestre decupate în pereţii laterali şi este separat de altar prin iconostas. În exterior, pereţii au un brâu sculptat în relief, de forma frânghiei răsucite, care înconjoară edificiul, element decorativ specific maramureșan. Acoperişul bisericii are două niveluri, iar turnul-clopotniţă care este peste pronaos, are în partea superioară un foișor cu arcade, încoronat cu un coif conic, în vârful căruia se află crucea. Săpăturile arheologice efectuate în 2007, în locul unde s-a aflat iniţial biserica, au scos la iveală pietrele mari din fundaţie, care au fost acoperite peste timp de alunecările de teren. În prezent se aşteaptă ca această biserică să fie readusă pe locul de odinioară şi să fie încadrată în ansamblul monahal Bârsana.


Bibliografie=

„Biserici de lemn din Maramureș”, preot arhitect Costin Emil, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999 „Mănăstiri ortodoxe românești. Transilvania”, Radu Lungu, Editura Paideia, București, 2014 „Monahismul ardelean în trecut și astăzi”, Sebastian Dumitru Cârstea, Editura Andreiana, Sibiu, 2008 „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, Bucureşti, 2006

„Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”, coordonator Adrian Andrei Rusu, Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000

„Mănăstirea Bârsana”, lucrare îngrijită de Maica Stareță Filoftea Oltean, Aska Grafika, Sighet, 2012


Surse

Mănăstirea Bârsana]


Caseta

Jurisdicţie: Episcopia Maramureşului şi Sătmarului Tip: călugăriţe Înfiinţată: secolul al XIV-lea Ctitori: voievozii Maramureşului Balc şi Drag Stareţa: monahia Filofteia Oltean Mărime aprox. 12 monahii Localizare: comuna Bârsana, judeţul Maramureş, la 20 km de oraşul Sighetul Marmaţiei Limba liturgică: româna Cânarea: bizantină Schituri, metocuri şi chilii: Hram: „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”

Site web oficial: www.manastireabarsana.ro
  1. Prof. dr. Nuțu Roșca, „Mănăstirea Bârsana”, Tipografia Aska Grafika, Sighetul Marmației, 2008, p. 65.
  2. Mircea Păcurariu, „Uniația în Transilvania în trecut și astăzi”, Editura Andreiana, Sibiu, 2010, pag. 38.
  3. Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice https://patrimoniu.ro/monumente-istorice/lista-patrimoniului-mondial-unesco/17-monumente-istorice/unesco/94-biserici-de-lemn-din-maramures
  4. UNESCO „The Wooden Churches of Maramures, Decision of the World Heritage Committee: Excerpt from the Report of the 23rd Session of the World Heritage Committee, 4th December 1999”https://whc.unesco.org/uploads/nominations/904.pdf.
  5. Marius Porumb „Biserici de lemn din Maramureș”, Editura Academiei Române, București, 2005.