Lumânare

Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină a omului prin arderea de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii și a desăvârșirii.

Ca și semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinctiv al creștinului, ea sintetizând esența credinței creștine, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât ceea a jertfei. Jertfa se află la temelia vieții, nimic nu se poarte realiza decât prin jertfă spre înviere. Lumânarea este un semn al jertfei curate pe care creștinul o aduce în fața lui Dumnezeu.

Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină în cel care aprinde o lumânare, iar cel care aprinde o lumânare se arată iubitor de lumină, adică de Dumnezeu.

Omul aprinde o lumânare când se îndreaptă către Dumnezeu, sau face lucruri legate de Dumnezeu.

Ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci ele trebuie să fie din ceară curată de albine și aceasta nu întâmplător, căci albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai curată, cea mai pură. În felul acesta aducem lui Dumnezeu ofrandă curată, neatinsă de umbra vreunei patimi.

Datorită timpurilor grele ce au trecut, a trebuit să se facă lumânări și din alte materiale, precum parafină. Acum putem reveni la lumânările de ceară curată de albine pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu să fie nu neapărat scump, însă el trebuie să fie de cea mai bună calitate.

Lumânarea nu poate lipsi de la nici o slujbă sau rugăciune, ne însoțește totdeauna când ne întâlnim într-un fel anume cu Dumnezeu. Când cineva se botează, când se cunună, când se împărtășește, când se roagă în Biserică sau acasă, când merge la sfântul Altar cu prescura și cu pomelnicul și în orice alt moment când se adresează lui Dumnezeu sau în fața Lui, omul credincios aprinde lumânarea.