Modificări

[[Mănăstire]]a din '''Lindisfarne''' a fost fondată de Sfântul [[Aidan din de Lindisfarne]], care a fost trimis din [[Iona]], de pe coasta vestică a Scoţiei în Northumbria la cererea Regelui Sfântului [[Oswald din Northumbria]] în jurul anului 635 A.D. A devenit punctul de plecare pentru propovăduirea [[creştinism]]ului în nordul Angliei, dar şi în Morea. [[Călugăr]]i din comunitatea din [[Iona]] s-au stabilit pe insulă. [[Sfântul patron]] al Northumberlandului [[Cuthbert din de Lindisfarne]] a fost călugăr şi apoi [[stareţ]] al mănăstirii iar viaţa şi minunile sale sunt relatate de Venerabilul [[Beda]]. Cuthbert a devenit apoi [[episcop]] de Durham.

La începuturile anilor 700, călugării din această obşte au început să realizeze faimosul manuscris iluminat cunoscut sub numele de [[Evangheliile din Lindisfarne]], o copie ilustrată a variantei latine a [[Evanghelie|Evangheliilor]] după Marcu, Luca, Matei şi Ioan în tradiţia realizării manuscriselor numită [[Cartea din Kells]]. Cândva prin anii 900, un călugăr numit Eadfrith a adăugat o traducere anglo-saxonă (engleza veche) la textul latin, realizând una din cele mai vechi copii ale [[Evanghelie]]i în engleza veche. Evangheliile sunt ilustrate în stil celtic şi iniţial erau acoperite cu o copertă din metal subţire făcută de un [[pustnic]]. Aceasta, totuşi, s-a pierdut în timpul raidului vikingilor din 793, când aceştia au cucerit mănăstirea, au omorât majoritatea călugărilor şi i-au obligat pe călugări să fugă (luând cu ei şi trupul Sfântului Cuthbert, care acum se găseşte înmomântat înmormântat în catedrala din Durham). Evangheliile din Lindisfarne sunt acum păstrate în Biblioteca Britanică din Londra, într-un fel spre supărarea unor Northumbriani. Abaţia a fost reînfiinţată în vremea normanzilor sub benedictini şi a activat până în 1536 sub Henri al VIII-lea. În prezent este o ruină în grija Moştenirii Engleze care mai conduce şi un muzeu şi un centru de vizitatori în apropiere. Biserica parohială din vecinătate (vezi mai jos) este încă în uz.

Pentru mulţi ani Lindisfarne a fost în principal o comunitate de pescari, pe lângă agricultură şi producţia de var.Turismul a crescut în continuu de-a lungul secolului XX şi în prezent Lindisfarne este un loc popular—câteodată prea popular deoarece spaţiul şi utilităţile sunt limitate. Rămânând pe insulă în perioada în care fluxul o izolează (dacă timpul o permite), vizitatorii se pot delecta cu liniştea insulei, deoarece majoritatea turiştilor de o zi pleacă în momentul în care începe să crească mareea. Este posibil, dacaă dacă fluxul şi vremea o permit, să mergi pe jos de-a lungul nisipurilor pe vechiul drum numit Calea Pelerinilor şi marcat prin stâlpi: acesta are refugii pentru călătorii neglijenţi, la fel ca şi drumul care are un locaş de refugiu pentru ce-i care au întârziat la traversarea înapoi.

Recent, Lindisfarne a devenit centrul a.a-numitului "Creştinism Celtic" din nordul Angliei; preotul bisericii din Lindisfarne este un bine-cunoscut autor de carţi cărţi şi rugăciuni creştine celtice. Drept urmare, Lindisfarne a devenit un centru de recreere popular ca şi destinaţie de vacanţă.

[[Categorie:Sfinţi Sfinți celtici şi și anglo-saxoni]]