Leviți

Leviții (gr. levites, ebr. lewi) erau descendenți ai tribului sacerdotal al lui Levi (Deuteronom 33, 8-11; Luca 10, 32; Ioan 1, 19; FA 4, 36; Evrei 7, 11), foști preoți ai altarelor de prin sate, deveniți în epoca Noului Testament un soi de cler inferior care nu mai avea acces la altar (2 Regi 23, 9; Ezdra 44, 10-16), ci erau însărcinați cu slujirile anexe ale cultului iudaic: executarea muzicii, pregătirea sacrificiilor, perceperea zeciuielii (Evrei 7, 5, 9). Tot leviții erau cei care asigurau poliția Templului de la Ierusalim.

În parabola omului căzut între tâlhari sau a bunului samaritean (Luca 10, 25-37), Mântuitorul Iisus Hristos pune în antiteză un preot al Vechiului Testament și un levit, cărora nu le-a păsat de cel rănit, cu un samaritean, care s-a îngrijit de cel rănit, ca să răspundă la întrebarea unui învățător de lege „Și cine este aproapele meu?” cu „cel care a făcut milă cu el” (cel rănit).

Surse

- Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p.337