Iustinian I

Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză! Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului. De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.

Sfântul Iustinian, Împărat al Romei şi al Bizanţului în secolul al şaselea

Sfântul şi drept-credinciosul împărat Iustinian I (11 mai, 483 – 13 noiembrie/14, 565) a fost Împărat al Imperiului Roman de Răsărit de la 1 august 527, până la moartea sa, în noiembrie 565. Soţia sa a fost Împărăteasa Teodora. În afara faptului că a fost unul din cei mai importanţi conducători ai antichităţii târzii şi o figură majoră în istoria imperiului bizantin, Iustinian a fost de asemenea şi un campion al Ortodoxiei şi un ctitor de biserici. În timpul domniei sale Bizanţul a câştigat glorie prin victorii militare în Persia, Africa şi Italia, care au avut ca rezultat dezrădăcinarea păgânismului printre germanii vandali şi triburile vizigote. Iustinian este cunoscut şi sub numele de "ultimul împărat roman", fiind împăratul care a recucerit Roma din mâinile ostrogoţilor. Biserica îl prăznuieşte pe Iustinian pe data de 14 noiembrie.

Viaţa

Numele întreg al lui Iustinian a fost Flavius Petrus Sabbatius Justinianus. Se spune că a fost cu descendenţă slavă, si că s-a născut probabil într-un mic orăşel numit Tauresium din Iliria, lângă Scupi (actuala Skopje din Macedonia) pe data de 11 mai 483, din Vigilantia. Mama lui, Vigilantia, a fost sora mult stimatului general Iustin, care s-a ridicat din rândurile armatei pentru a deveni împărat. Unchiul său l-a adoptat şi a asigurat educaţia băiatului. Iustinian a fost foarte bine educat în jurisprudenţă, teologie şi istorie romană. Cariera sa militară s-a caracterizat printr-o avansare rapidă deschisă pentru el în 518, când Iustin a devenit împărat (518–527). Iustinian a fost numit consul în 521, iar mai târziu comandant al armatei din est. El funcţiona practic ca regent cu mult înainte ca Iustin să-l fi făcut asociat la împărăţie, pe data de 1 aprilie 527.

Patru luni mai târziu, Iustinian a devenit suveran unic la moartea lui Iustin. Administrarea sa a avut un impact mondial, constituind o epocă distinctă în istoria imperiului bizantin şi a Bisericii Ortodoxe. El a fost un om cu o capacitate neobisnuită de muncă (uneori era numit "împăratul care nu doarme niciodată") şi poseda un caracter temperat, afabil şi vioi, dar era în egală măsură şi fără scrupule şi viclean când era nevoie. El a fost ultimul împărat care a încercat să refacă imperiul roman în teritoriile de care s-a bucurat sub Teodosie I.

S-a înconjurat de bărbaţi şi femei cu talent extraordinar, "oameni noi" aleşi nu neapărat din rândurile aristocraţiei, ci pe baza meritului lor. În anul 523 s-a căsătorit cu Teodora, care era curtezană de meserie (sau actriţă, sau de la circ, după mai multe surse) şi era cu 20 de ani mai tânără decât el. Conform istoricului Procopie, notoriu pentru ura sa calomnioasă faţă de cuplul regal, se spune că Iustinian ar fi întâlnit-o pe Teodora la un spectacol în care ea şi o gâscă dresată jucau Leda şi lebăda, o piesă care a reuşit să batjocorească mitologia geacă şi moralitatea creştină în acelaşi timp. Iustinian fusese incapabil să se căsătorească cu ea înainte, datorită clasei sale sociale, dar unchiul său împăratul Iustin I a decretat o lege care permitea căsătoria între persoane din clase sociale diferite. Teodora a devenit foarte influentă în politica imperiului, iar mai târziu, împăraţii care au urmat lui Iustinian, pe baza precedentului creat de acesta, s-au căsătorit cu persoane din afara clasei aristocrate. Căsătoria a fost o sursă de scandal, dar Teodora a dat dovadă de foarte multă inteligenţă, înţelepciunea simplă şi de bun simţ, de o bună judecată, fiind totodată cel mai mare susţinător al lui Iustinian.

Teodora a murit în 548; Iustinian i-a supravieţuit încă aproape 20 de ani, murind pe 13 sau 14 noiembrie 565.

Realizări legislative şi militare

Iustinian a reuşit să obţină o influenţă durabilă pentru reformele sale juridice, în special însumarea tuturor legilor romane, ceva ce nu mai fusese făcut înainte. Iustinian l-a angajat pe chestorul Tribonian pentru această sarcină, şi a emis primul proiect pentru Corpus Juris Civilis pe data de 7 aprilie 529, în trei părţi: Digesta (sau Digest sau Pandectae), Institutiones (sau Institutes), şi Codex–ul. Corpus reprezintă baza jurisprudenţei latine (incluzând codul canonic ecleziastic: "ecclesia vivit lege romana" - "Biserica trăieşte sub lege romană"). El a asigurat supravieţuirea legii romane, care a trecut în vest în secolul al XII–lea, iar mai apoi şi în Europa răsăriteană, inclusiv în Rusia. Aceasta rămâne influentă până în zilele noastre.

Extinderea Imperiului bizantin în 550, sub domnia lui Iustinian.

Din punct de vedere al campaniilor militare, Iustinian a avut succes în general; el a fost ultimul împărat bizantin care a avut control asupra Romei şi a unor părţi ale Occidentului. Ca şi predecesorii săi romani şi succesorii săi bizantini, Iustinian s-a angajat iniţial în război împotriva Persiei sassanide, în războaiele dintre romani şi perşi. Totuşi, ambiţiile sale militare erau concentrate spre vestul Mediteranei, unde generalul său Belisarius a îndreptat un atac pentru a recuceri părţi din teritorii ale vechiului imperiu roman. Belisarius a primit această sarcină ca recompensă pentru înfrângerea răzmeriţei Nika la Constantinopol, din cauza cărora Iustinian a vrut să fugă din capitală, dar a rămas în oraş numai datorită sfătuirii lui de către Teodora (după Procopie). În anul 533 Belisarius a recucerit Africa de nord din mâna vandalilor, iar apoi a înaintat spre Sicilia şi Italia, recapturând Roma (536) şi capitala ostrogotă de la Ravenna (540), în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul gotic.

Iustinian şi Ortodoxia

Iustinian a fost un mare susţinător şi apărător al Ortodoxiei

Iustinian s-a considerat ca fiind noul Constantin cel Mare. El a crezut într-o ordine politică, religioasă şi economică creştină în toată regiunea Mediteranei, unită şi condusă de la Constantinopol de un singur împărat creştin. În acest sens el şi-a direcţionat războaiele şi colosala activitate pentru recucerirea provinciilor vestice ale triburilor germanice.

Probabil că cel mai remarcabil eveniment a avut loc în anul 529 când Academia din Atena (renumită prin faptul că fusese fondată cu secole înainte de către Platon) a fost trecută sub controlul statului din ordinul lui Iustinian, înăbuşind efectiv această şcoală a elenismului. Păgânismul a fost înlăturat. Venerarea lui Ammon de la Augila din deşertul libian a fost abolită, iar cei care o venerau pe Isis pe insula lui Philae din Egipt, şi cei care nu s-au pocăit, au fost executaţi în Constantinopol. Iustinian trimitea adesea misionari şi a convertit numeroase triburi. Numai în Asia Mică, Ioan, episcop al Efesului, a convertit 70.000 de păgâni.

Iustinian a avut o poziţie foarte fermă în sprijinirea ortodoxiei; a luptat împotriva multor erezii în timpul domniei sale. La începutul domniei a promulgat prin lege credinţa în Sfânta Treime şi în Întrupare, şi a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toţi cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan simbol unic al bisericii şi a acordat forţă juridică canoanelor din cele patru Sinoade Ecumenice. La porunca suveranului, al cincilea Sinodul Ecumenic a fost stabilit să aibă loc în anul 553, pentru cenzurarea învăţăturilor lui Origen şi afirmarea definiţiilor stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon. De asemenea, el a încercat să asigure unitate religioasă în cadrul Imperiului prin dialogul său (fără succes) cu non-calcedonienii. El a numit-o pe Teodora, o convertită de la monofizitism, ca trimis special pentru a trata cu cei care au respins învăţăturile de la Calcedon. În afara monofizitismului, apăruseră şi alte tensiuni eclesiastice între est şi vest: controversa celor "Trei Capitole" a ajuns cap de listă (a se vedea linkurile externe).

Hagia Sophia aşa cum a fost proiectată iniţial, fără minarete.

Împăratul a fost instrumentat construirea multor biserici. El a dat ordin pentru a se construi 90 de biserici pentru noii convertiţi şi a sprijinit cu generozitate construcţia de biserici în cadrul Imperiului său. Cele mai frumoase structuri din acea vreme sunt considerate a fi mănăstirea de la Sinai şi Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Sub Sfântul Constantin cele mai multe biserici construite au fost dedicate lui Maicii Domnului. Având o vastă educaţie, Sfântul Iustinian s-a implicat asiduu în educaţia clerului şi a călugărilor, cerându-le să fie instruiţi în retorică, filozofie şi teologie. Nu a neglijat nicio oportunitate pentru asigurarea drepturilor Bisericii şi a clerului, pentru protejarea şi extinderea monahismului: codurile din legile sale conţineau multe decrete privind donaţiile, fundaţiile, şi administrarea proprietăţilor ecleziale; alegerile şi drepturile episcopilor, preoţilor, şi a stareţilor; viaţa monahală, obligaţiile rezidenţiale ale clerului, efectuarea serviciilor divine, şi jurisdicţia episcopală.

Standardizarea Sfintei Liturghii de către Sfântul Iustinian a inclus Heruvicul, şi două tropare des utilizate ale Bisericii, Unule Născut, Fiule şi Lumină lină, care sunt tradiţional acreditate lui Iustinian.

În viaţa personală, Sfântul Iustinian era extrem de evlavios, şi postea adesea. În timpul Postului Mare nu mânca pâine şi nu bea vin, ci trăia doar cu apă şi legume. El este de asemenea pomenit pentru promovarea ideii de "simfonie" între biserică şi stat.

Totuşi, Iustinian este adesea criticat de către unele surse seculare ca fiind un despot. De exemplu, hagiografia Sfântului Eutichie zugrăveşte un portret mai complicat al împăratului:

"După moartea Patriarhului Menas, Apostolul Petru i-a aparut împăratului într-o viziune şi, arătând cu degetul înspre Eutichie, a spus "Lasă-l să fie făcut episcopul tău". Chiar la începutul perioadei sale în serviciul patriarhal, Sfântul Eutichie [şi nu însuşi împăratul Iustinian] a convocat Sinodul V Ecumenic (553), în care Sfinţii Părinţi au condamnat ereziile care sporeau şi le-au anatemizat. Totuşi, după câţiva ani a apărut în biserică o nouă erezie: Aphthartodocetism [asartodoketai] care învaţă că trupul lui Hristos … nu era capabil de suferinţă. Sfântul Eutichie a denunţat vehement această erezie, spre care chiar împăratul Iustinian era înclinat, întorcându-şi mânia asupra sfântului. Din ordinul împăratului, soldaţii l-au dus pe sfânt în biserică, i-au luat veşmintele patriarhale şi l-au trimis în exil la mănăstirea Amasean (565)." ^[1]

Totuşi, părintele Asterios Gerostergios în cartea sa Justinian cel Mare: Împăratul şi Sfântul, respinge afirmaţia că Iustinian a căzut în ultimii săi ani de viaţă în erezia aphthartodocetism. Este în unanimitate acceptat faptul că, după o lungă domnie în timpul căreia Iustinian nu a precupeţit nici un efort în încercarea de a aduce pe monofiziţi înapoi la Biserica Ortodoxă, oamenii erau plictisiţi de bătrânul împărat. Astfel, este acceptat faptul că Iustinian a aderat la erezia aphthartodocetist, care a fost iniţial o formă extremă a monofizismului, şi l-a depus pe Patriarhul Eutichie al Constantinopolului pentru presupusul lui refuz de a se conforma acestei învăţături.

Presupusul decret al lui Iustinian care impunea aphthartodocetismul nu s-a păstrat, iar singura sursă contemporană care face referire la acest fapt este istoricul Evagrie. Majoritatea istoricilor au acceptat informaţia lui Evagrie ca fiind adevărată, motivând prin faptul că Iustinian fie se convertise la erezie înainte de sfârşitul vieţii sale fie a sucombat datorită senilităţii. Aceşti istorici au relatat astfel decretul de depunere atât a lui Eutichie, cât şi a lui Anastasie, patriarhul Antiohiei. Părintele Gerosterios spune:

Că ei au fost depuşi din cauza refuzului lor de a accepta edictul pe care noi nu-l considerăm a fi adevărat din următoarele motive:

1. Episcopul Africii de Nord, Victor, un duşman al împăratului, menţionează depunerea lui Eutichie în Cronica sa, dar nu redă nici un motiv pentru aceasta. Dacă acesta ar fi ştiut cu adevărat ceva despre un nou edict, şi dacă, şi mai mult, ar fi ştiut de acceptarea de către Iustinian a ereziei aphthartodocetistice, nu numai că ar fi menţionat despre aceasta, dar ar fi subliniat evenimentul, pentru a defăima pe Iustinian care la exilat şi trimis la închisoare.

2. Dacă Eutichie fusese depus din acest motiv, succesorul său, Ioan Scolasticul, ar fi trebuit să accepte un astfel de decret. Nu avem absolut nicio informaţie privind acceptarea edictului de către acesta, şi nici o mărturie că el a acceptat erezia. Din contră, papa Grigorie cel Mare [Sfântul], care era atunci reprezentantul papal la Constantinopol, îl lauda pe noul patriarh, Ioan, pentru sfinţenia sa şi pentru credinţa lui ortodoxă.

3. Acelaşi Grigorie îl laudă pe Iustinian pentru credinţa lui ortodoxă şi nu face nicio referire la edict. Acesta spune că Patriarhul Eutichie era origenist. Din acest motiv, W.H. Hutton şi A. Knecht au susţinut că aceasta a fost cauza pentru depunerea lui Eutichie.

4. Când Patriarhul Eutichie s-a reîntors la tronul său din Constantinopol în 577, nu a menţionat motivele detronării sale.

5. Episcopul Ioan al Efesului, contrar lui Evagrie, nu face nicio referire la ceea ce s-a aflat în Antiohia privind depunerea lui Anastasie...

Pentru toate motivele de mai sus, putem doar să tragem concluzia că Iustinian nu a emis niciodată sau nu a planificat să emită un edict care să impună aphthartodocetismul. Un astfel de act ar fi fost în antiteză cu toată lucrarea sa teologică anterioară, şi este clar că nu ar fi ajutat scopului principal de unificare. În plus, o astfel de schimbare radicală la o vârstă atât de avansată, credem că este o gândire total nenaturală. În ceea ce priveşte depunerea celor doi Patriarhi menţionaţi, credem că nu are nicio legătură cu un astfel de edict, deoarece nu există nicio bază din sursele contemporane pentru o astfel de concluzie. Noi suntem de părere că depunerea lor s-a datorat altor motive, probabil nesupunerea la ordinele împăratului. ^[2]

Casetă de succesiune: Iustinian I
Precedat de: Iustin I	Împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) 527-565	Urmat de: Iustin al II-lea

Surse şi legături externe

• Justinian I at Wikipedia
• St Justinian the Emperor (OCA)
• The Three-Chapter Controversy at Wikipedia
• University of Kansas Medieval History: Reign of Justinian, 527-565
• Orthodox America: Justinian the Great, Emperor and Saint (ROCOR)
• Roman Emperors: Justinian (A very detailed history.)
• Medieval Sourcebook: Excerpts from Procopius' Secret History of Justinian and his Court (Here Procopius slanders both Justinian and Theodora with vicious abandon.)
• Come and See Icons: Justinian
• earlychurch.org: Justinian I (Very pro-Justinian and the Church.)