Iudaism

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Iudaismul este comunitatea de credință religioasă și de cultură sau civilizație a iudeilor / evreilor; credința monoteistă în Dumnezeu Iahve (El, Elohim, Elolah, cum este numit cu pluralul de majestate), monoteism existent de la apariția în istorie a poporului evreu, care începe cu Avraam, primul strămoș sau patriarh din Vechiul Testament, din ai cărui descendenți (Isaac, tatăl lui Iacov-Israel) s-au născut cele 12 triburi care au format poporul lui Israel (triburi care s-au dezvoltat din neamul celor 12 fii ai lui Iacov).

Iudaismul târziu se referă la religia poporului Israel din perioada post-exilică (după 538 î.Hr.). Această perioadă a marcat dezvoltarea gândirii Vechiului Testament, în special sub influența helenismului. Este caracterizat prin rezistența lui Israel la influențele altor civilizații care aveau tendința să-l absoarbă sau să-l altereze. Momentul de glorie al iudaismului târziu este războiul Macabeilor (167-164 î.Hr.)[1], descris în carțile Macabeilor, unde și apare pentru prima dată termenul de iudaism (gr. ioudaïsmos) - II Macabei 2, 22 -, folosit mai apoi și de sfântul apostol Pavel în Epistola către Galateni (Galateni 1, 13-14).

Istorie

Iudaismul derivă, ca denumire, de la numele lui Iuda, unul dintre cei 12 fii ai patriarhului Iacov, pe care Dumnezeu l-a ales ca din neamul lui să se nască Mesia, Iisus-Mântuitorul, Răscumpărătorul neamului omenesc din robia păcatului strămoșesc.

După o robie de peste patru sute de ani în țara Egiptului, evreii reușesc să se elibereze și, întorcându-se în Canaan, țara strămoșilor lor, o împart între cele 12 neamuri.

Pe la începutul mileniului I î.Hr. ajunge rege David, din neamul lui Iuda. Fiind înțelept și viteaz, ajutat de harul lui Dumnezeu, pentru credința sa, el reușește să unească cele 12 triburi și să formeze un stat unitar și puternic, cu capitala în Ierusalim. Apogeul gloriei acestui regat e cunoscut sub regele Solomon, fiul lui David, care a zidit și primul templu din Ierusalim. După moartea lui Solomon, regatul a fost împărțit în două de urmașii săi.

Slăbind puterea politică a statului, evreii au ajuns să fie din nou înrobiți, întâi de asirieni (sec. VII î.Hr.) și apoi de babilonieni (sec. VI î.Hr.), când regele Nabucodonosor (Nabucadnețar) dărâmă și templul din Ierusalim. Pe la anul 539 î.Hr., babilonienii fiind înfrânți de perși, Cirus, regele Persiei, îngăduie evreilor să se întoarcă în țara lor și să-și rezidească templul.

În sec. II î.Hr. Iudeea se afla sub dominația seleucizilor, al căror rege, Antioh al IV-lea, păgân, înlătură mozaismul, silindu-i pe evrei să se închine lui Zeus, a cărui statuie o instalaseră în templul din Ierusalim, profanându-l. Iudeii se răscoală sub conducerea fraților Macabei, care înlătură păgânismul și purifică templul. În amintirea acestui eveniment legat și de minunea aprinderii miraculoase a luminilor marelui sfeșnic din Sfânta Sfintelor, s-a instituit sărbătoarea Hanukk (Hanukka — a luminilor) pe care evreii o celebrează în fiecare an, în luna decembrie, ca și a reinstaurării Legii mozaice.

În anii 60 î.Hr., iudeii cad sub stăpânirea romană, care încearcă un intens proces de romanizare a acestora. Din această cauză au loc numeroase revolte ale poporului evreu, revolte care, culminând în anul 70 d.Hr., au determinat pe împăratul roman Vespasian să le înăbușe sângeros, distrugând Ierusalimul și dărâmând templul până în temelii. După acest tragic eveniment, s-a intensificat diaspora evreiască.

În sec. IV, când creștinismul a fost decretat religie de stat în imperiul roman, evreii au fost înlăturați din toate serviciile statului. Situația lor a devenit tot mai dramatică, mai ales după apariția islamismului (sec. XII-XV), când evreii au fost nevoiți, mulți dintre ei, să se refugiezeîn toate continentele (Asia, Africa, America, Europa), în țările în care au fost acceptați.

După al doilea război mondial, în urma tragicului holocaust, evreii au hotărât reînființarea statului Israel și revenirea în țara strămoșilor. Păstrărea religiei mozaice de către evrei, indiferent în ce colț de lume s-au aflat, a fost miracolul care a păstrat ființa națională a acestui popor de-a lungul mileniilor, dându-i puterea să se reunească azi într-un stat unitar, pe pământul străbun.

Religia mozaică

Religia monoteistă mozaică este cuprinsă în cărțile lor sfinte: Tora și Talmudul. Tora (Tanakh) cuprinde din Vechiul Testament: Legea (Torah) sau Pentateuhul, adică primele cinci cărți, atribuite lui Moise (primul mare profet al poporului evreu), Profeții și Scrierile. În Torah (Legea) sunt relatate evenimentele istorice prin care a trecut poporul evreu și legislația epocilor respective, începând de la Avraam și până la reîntoarcerea lor în Canaan, călăuziți de Moise. Profeții (Nebhi'im), împărțiți în anteriori — despre care se vorbește în cărțile canonice Iosua, Judecătorii (ex. Samuel), Regi I-IV (Samuel, Natan, Ilie, Elisei) și profeții posteriori — împărțiți în mari (Isaia, Eremia, Ezchiel și Daniel) și mici (Osea, Amos, Miheea, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofronie, Agheu, Zaharia, Maleahi); Scrierile (Kethubim = celelalte) cuprind toate celelalte cărți canonice ale Vechiului Testament, fie istorice (Cronici, Ezdra, Neemia), fie cele literare și filozofice (Psalmii lui David, Cărțile lui Solomon ș a.). Limba scrierilor este ebraica, în alfabetul specific păstrat, folosit în Mesopotamia și introdus în Palestina.

Cultul îl săvârșeau preoții aleși din neamul lui Levi (cum aflăm din cartea Levitic); ei aduceau la templu rugăciuni și jertfe (de animale și păsări).

Primul cod moral este Decalogul (Tablele Legii), primit de Moise chiar de la Dumnezeu (Iahve), cod superior moralei celorlalte din epoca respectivă (ex. Codul lui Hamurabi). Tablele Legii se păstrau într-o cutie special confecționată, din lemn scump și podoabe de aur, numită Chivotul Legii sau Arca Alianței, simbol al alianței dintre Iahve și Israel. Când încă nu se zidise templul, Chivotul Legii era așezat într-un cort, făcut după un anumit plan și rânduit pentru cult, fiind, ca și templul, împărțit în Sfânta Sfintelor (unde se așeza Chivotul), numit Cortul Mărturiei.

Slujitorii cultului, numiți scribi și rabini interpretau Legea; ei au luat locul vechilor preoți leviți.

Apărătorii Legii, împotriva influențelor din afară, mai ales elenistice, erau fariseii iar contrariul lor erau saducheii (aristocrații), favorabili elenismului, rămânând totuși tradiționaliști.

O sectă iudaică ce apare în epoca elenistică sunt esenienii; influențați de idei filosofice și idei religioase noi, se stabiliseră în jurul Mării Moarte, ducând o viață de asceți. Manuscrisele de la Qumram, descoperite în urma săpăturilor arheologice din secolul nostru (1947), se crede că provin de la esenieni.

Tora, cartea sfântă de bază a iudaismului, a căpătat în timp numeroase comentarii și interpretări, făcute de rabinul Iuda-Na-Nasi, care a redactat în lucrarea sa și comentariile anterioare. Lucrarea aceasta se numește Mișna. Ea este un întreg cod de legi juridico-religioase, fără a cuprinde însă toate tradițiile orale; de aceea, cele rămase au fost și ele adunate într-o lucrare asemănătoare, numită Teosophta. Mișna este din nou revizuită în sec. III-IV de învățați iudaici numiți Amoraim; această revizuire și redactare nouă a cărții Mișna va purta numele de Gemara. Mișna și Gemara au format o operă de mari proporții numită Talmud. Talmudul, amestec de cărți de legi, legende, povestiri, știință, constituie cartea de temelie pentru viața religioasă iudaică.

Evreii au făcut și alte comentarii la Sf. Scriptură a Vechiului Testament (cărțile cuprinse în Tora — cum am arătat mai sus), comentarii numite Midrașim, precum și traduceri ale Bibliei (Vechiul Testament) din lb. ebraică în limba aramaică, numite Targumim.

În religia mozaică este admisă libertatea spirituală a omului și necesitatea harului divin. Păcatul este considerat ca o abatere de la legea divină. Păcatul poate fi iertat prin pocăință, mărturisirea păcatelor și prin fapte de milostenie. Într-un studiu intitulat „în lumina Torei“, șef-rabinul Moses Rosen vorbește despre Cartea vieții, în care sunt înscrise toate faptele oamenilor, bune sau rele, pentru că „există un ochi care vede, o ureche care aude și toate faptele bune sunt scrise în „Cartea vieții“. Un loc de frunte în șirul faptelor bune îl are, la evrei, milostenia; de aceea, ei au organizat asistența publică în comunitățile iudaice. Aceste opere de caritate sunt numite Ședoqah. Răsplata faptelor bune este Paradisul, conceput ca viața de veci „în sânul lui Avraam“ (Luca 16, 22); păstrând credința veche, evreii cred în învierea morților, în judecata de apoi și răsplata veșnică după faptele bune scrise în carte: „... poporul tău va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte. Și mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor scula, unii la viață veșnică, iar alții spre ocară și rușine veșnică. Și cei înțelepți vor lumina ca strălucirea cerului și cei care vor fi îndrumat pe mulți pe calea dreptății vor fi ca stelele în vecii vecilor“ (Daniel 12, 1-3).

Mistica iudaică, reprezentată prin personalități cu o înaltă viață spirituală, se afirmă mai ales în Evul Mediu (sec. XIII) când apare „Cartea Splendorii“ (Sapher hu Zohar) publicată de Moise Leon, carte care cuprinde tradițiile ezoterice (ascunse) ale iudaismului și care se numește Kabbalah („tradiție“, de la cuv. ebr. qibbel = a primi instrucțiuni — vezi cabala ). Cultul iudaic este particular (cultul familial) și public (care se săvârșește sâmbăta în sinagogă).

Iudaismul actual

Iudaismul actual cunoaște două ramuri, în raport cu ritualul și tradițiile: ortodox (conservator), păstrător al tradițiilor și vechiul ritual; și reformist, mai puțin tradiționalist, influențat de ideile filosofiei iluministe din sec. XVIII. În cadrul curentului ortodox se desprind două nuanțe: askenazi și sefard.

Iudaismul askenazit (german) folosește limba idiș, formată din amestecul limbii ebraice și germane și e răspândit în Germania, Europa de est, America; sefarzii folosesc lb. ladino, amestec de ebraică și spaniolă, fiind răspândiți în sudul Europei (Spania), Africa de nord și Orientul Mijlociu. Deosebirile între askenazi și sefarzi constă nu numai în limbă, dar și în unele texte religioase, folosite în cult.

Pe baza rezoluției ONU din 29 noiembrie 1947, a fost înființat Statul Israel (la 14 mai 1948), fapt ce a determinat reîntoarcerea evreilor din diaspora, organizarea țării, dezvoltarea limbii ebraice, a învățământului talmudic, studiul Bibliei și consolidarea religiei mozaice.

Note

  1. Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975. Intruduction, pp. 23-24.

A se vedea și

Surse

  • Eliade, Culianu, Dicționar al religiilor, București, 1993
  • Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, București, 1982
  • Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2