Iubirea: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Pagină nouă: {{Spiritualitate}}'''Iubirea''' este numele şi acel bine care îl defineşte cel mai fidel pe Dumnezeu, atât cât poate omul să înţeleagă. Ca şi celelalte virtuţi sau forme al...)
 
m
Linia 1: Linia 1:
{{Spiritualitate}}'''Iubirea''' este numele şi acel bine care îl defineşte cel mai fidel pe Dumnezeu, atât cât poate omul să înţeleagă. Ca şi celelalte virtuţi sau forme ale binelui, iubirea se defineşte în relaţie cu celălalt prin atenţie şi ascultare, prin înţelegere şi apreciere, prin lepădare de sine pentru celălalt.
+
{{Îmbunătăţire}}{{Spiritualitate}}'''Iubirea''' este numele şi acel bine care îl defineşte cel mai fidel pe Dumnezeu, atât cât poate omul să înţeleagă. Ca şi celelalte virtuţi sau forme ale binelui, iubirea se defineşte în relaţie cu celălalt prin atenţie şi ascultare, prin înţelegere şi apreciere, prin lepădare de sine pentru celălalt.
  
 
Dacă credinţa este împrumut de adevăr, iar nădejdea o aşteptare răbdătoare şi statornica a împlinirii acestor adevăruri, apoi iubirea este posesiunea, la început relativă şi apoi absolută, a însuşi adevărului. Iubirea desăvârşeşte pe om în măsura în care omul se desăvârşeşte prin iubire de adevăr şi de dreptate faţă de sine şi de Dumnezeu. Ea este un dar (Rom. 5, 5,13), o poruncă ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 22, 36-37), un foc (Luca 12, 49), o putere desavarsitoare a vieţii creştine (Deut. 4, 5; Ioan 14, 21-23; I Cor. 13, 1-31; I Petru 4, 8). Ea duce până la unirea cu Dumnezeu (I Ioan 4, 8).  
 
Dacă credinţa este împrumut de adevăr, iar nădejdea o aşteptare răbdătoare şi statornica a împlinirii acestor adevăruri, apoi iubirea este posesiunea, la început relativă şi apoi absolută, a însuşi adevărului. Iubirea desăvârşeşte pe om în măsura în care omul se desăvârşeşte prin iubire de adevăr şi de dreptate faţă de sine şi de Dumnezeu. Ea este un dar (Rom. 5, 5,13), o poruncă ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 22, 36-37), un foc (Luca 12, 49), o putere desavarsitoare a vieţii creştine (Deut. 4, 5; Ioan 14, 21-23; I Cor. 13, 1-31; I Petru 4, 8). Ea duce până la unirea cu Dumnezeu (I Ioan 4, 8).  
Linia 15: Linia 15:
  
 
* ”A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, epropriu giijei care se ocupă numai de viaţa lui, iar aceasta tine de legea naturală. însă a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, însemnează a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă. În sfârşit, a-l iubi pe aproapele mai mult ca pe tine însuţi e propriu legii harului”. - Filoc. III, p. 419, 50.
 
* ”A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, epropriu giijei care se ocupă numai de viaţa lui, iar aceasta tine de legea naturală. însă a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, însemnează a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă. În sfârşit, a-l iubi pe aproapele mai mult ca pe tine însuţi e propriu legii harului”. - Filoc. III, p. 419, 50.
 +
 +
[[Categorie:Spiritualitate]]

Versiunea de la data 22 iunie 2011 18:49

Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
BotezulMirungerea
Sf. ÎmpărtășanieSpovedania
CăsătoriaPreoția
Sf. Maslu
Starea omului
PăcatulPatimaVirtutea
RaiulIadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

CredințaNădejdeaIubirea

Virtuțile morale

ÎnțelepciuneaSmerenia
RăbdareaStăruința în bine
PrieteniaIertareaBlândețea
PaceaMilaDreptateaHărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia Pocăința
IsihiaDiscernământul
Mintea
Asceza
FecioriaAscultarea
StatorniciaPostul
SărăciaMonahismul
Rugăciunea
ÎnchinareaCinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. MoașteSemnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă

Iubirea este numele şi acel bine care îl defineşte cel mai fidel pe Dumnezeu, atât cât poate omul să înţeleagă. Ca şi celelalte virtuţi sau forme ale binelui, iubirea se defineşte în relaţie cu celălalt prin atenţie şi ascultare, prin înţelegere şi apreciere, prin lepădare de sine pentru celălalt.

Dacă credinţa este împrumut de adevăr, iar nădejdea o aşteptare răbdătoare şi statornica a împlinirii acestor adevăruri, apoi iubirea este posesiunea, la început relativă şi apoi absolută, a însuşi adevărului. Iubirea desăvârşeşte pe om în măsura în care omul se desăvârşeşte prin iubire de adevăr şi de dreptate faţă de sine şi de Dumnezeu. Ea este un dar (Rom. 5, 5,13), o poruncă (Matei 22, 36-37), un foc (Luca 12, 49), o putere desavarsitoare a vieţii creştine (Deut. 4, 5; Ioan 14, 21-23; I Cor. 13, 1-31; I Petru 4, 8). Ea duce până la unirea cu Dumnezeu (I Ioan 4, 8).

Iubirea este de două feluri:

a) iubirea naturală în virtutea căreia omul face binele călăuzit de legile naturale şi de pe urma căreia culege bunătăţile materiale;

b) iubirea evanghelică pentru Dumnezeu, care se desfăşoară practic, numai după legile Domnului, în afară cărora nu poate există o astfel de iubire.

De aceea creştinul trebuie să fie luminat la minte şi atent în trăirea virtuţilor (Rom. 12,2) ca să nu amestece iubirea evanghelică cu cea a dulcegăriilor lumeşti, căci altceva este a face binele-iubirii după dreptatea legilor evanghelice şi altceva este a face binele cerut de poftele şi interesele mărunte ale oamenilor, care sub titlul iubirii de aproapele o numesc milă evanghelică, iar în realitate este o iubire păcătoasă. “Nu iubiţi lumea nici lucrurile lumii”… (Ioan 2,15-18).

Citate

  • ”Cel desăvârşit în iubire şi ajuns la culmea nepatimirii, nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi a altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod şi peste tot între bărbat şi femeie; ci ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutând la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este elin şi iudeu, nici bărbat şi femeie, nici rob sau slobod, ci în toate şi în toţi este Hristos” (Gal. 3, 18). Filoc. II, p. 61, 30.
  • ”A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, epropriu giijei care se ocupă numai de viaţa lui, iar aceasta tine de legea naturală. însă a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi, însemnează a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă. În sfârşit, a-l iubi pe aproapele mai mult ca pe tine însuţi e propriu legii harului”. - Filoc. III, p. 419, 50.