Isihasm: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
 
Linia 1: Linia 1:
 +
{{În curs}}
 
{{Spiritualitate}}
 
{{Spiritualitate}}
==1==
+
'''Isihasmul''' este o mişcare religioasă care a pornit sub influienţa scrierilor Sfântului [[Dionisie Areopagitul]] (sec. V) şi ale Sfântului [[Simeon Noul Teolog]] (1022) în [[Muntele Athos|Sfântul Munte Athos]], unde unii monahi s-au dedicat vieţii contemplative, în linişte desăvârşită (gr. ''isihia'' - linişte), termen de la care această mişcare şi dispută teologică şi-a luat numele de isihasm.
'''Isihasmul''' este o mişcare religioasă care a pornit sub influienta scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul (sec. V) si ale Sfantului Simeon Noul Teolog (1022) in Sfantul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vietii contemplative, in liniste desavarsita (gr. isihia - liniste). Acesti monahi se retrageau in locuri singuratice si – prin concentrarea gandului la rugaciune – se ridicau la un inalt nivel de percepere a realitatii, ajungand sa vada lumina dumnezeiasca necreata pe care Sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan au vazut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la fata (Matei 17, 1-8), realizand astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumina stralucitoare nu este fizica, ci dumnezeiasca.
 
  
Isihastii rosteau continuu o scurta rugaciune: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul ! Aceasta doctrina isihasta a fost sustinuta de Sfantul [[Grigorie Palama]], retras intre anii 1318-1326 in Muntele Athos, apoi – intre 1326-1331 – intr-un loc singuratic langa Bereea, in Macedonia. Atat Sfantul Grigorie cat si ceilalti isihasti invatau ca exista deosebire intre fiinta lui Dumnezeu - nevazuta si inaccesibila oamenilor – si puterile sau energiile Sale necreate, care emana din fiinta divina, prin care Dumnezeu Se descopera oamenilor. Aceasta invatatura este deosebit de importanta, intrucat fara legatura dintre Dumnezeu si om prin energiile necreate, „Dumnezeu ar ramane fata de oameni intr-o splendida izolare". In Sinodul tinut la 27 mai 1351, la Constantinopol, isihasmul a fost proclamat doctrina oficiala a Bisericii Ortodoxe, patrunzand in tot Rasaritul ortodox: fiinta lui Dumnezeu, inaccesibila omului, si energiile sale divine nu sunt separate, desi se deosebesc, ci formeaza o unitate, dar pana la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinta Dumnezeirii, caci Dumnezeu in fiinta Sa ramane inaccesibil oamenilor.
+
==Practica isihastă==
 +
Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugarii dedaţi acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi – prin concentrarea gândului la rugăciune – se ridicau la un înalt nivel de percepere a realităţii, mai presus de impresiunile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, ajungând să vadă prin contemplaţie lumina dumnezeiască necreată, pe care Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), realizând astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumină strălucitoare nu este fizica, ci dumnezeiască.
  
Pentru lupta dusa contra ereticilor si pentru teologia sa profunda, contemporanii l-au cinstit  pe [[Grigorie Palama]] ca pe un al doilea Atanasie (referirea este la Sfantul Atanasie cel Mare). La cativa ani dupa moartea lui, in anul 1386, a fost proclamat sfant de catre un sinod in Constantinopol, iar pomenirea sa se face in chip aparte in a doua Duminica din Postul Mare, ca o prelungire a sarbatorii triumfului Ortodoxiei, impotriva ereticilor.
+
Isihaştii rosteau continuu aceasta scurta rugăciune: "Doamne, Isuse Hristoase, miluieste-mă" (sau sub alte forme, întotdeauna scurte, asemănătoare: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul").
  
==2==
+
==Disputa isihastă==
Disputa teologica cea mai insemnata in Rasarit, in secolul al XIV-lea a fost disputa isihasta, numita si palamita, dupa numele Sf. Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau varlaamita, dupa numele lui Varlaam de Calabria († 1350). Ea porni sub influenta scrierilor lui Pseudo-Dionisie Areopagitul (sec. V) si a lui Simeon Noul Teolog († 1022) in Muntele Athos, unde unii monahi se dedara vietii contemplative, in liniste desavirsita, =      , termen de la care aceasta miscare si disputa teologica s-a numit isihasm.
+
În jurul mişcării isihaste s-a declanşat, în secolul al XIV-lea, disputa teologică cea mai însemnată a mileniului al doilea în Răsăritul creştin. Aceasta a mai fost numită şi "disputa palamită", după numele Sfântului [[Grigorie Palama]] († [[13 noiembrie]] 1359), sau "disputa varlaamită", după numele lui [[Varlaam din Calabria]] († 1350).
  
Metoda sau practica isihasta se realiza astfel: calugarii dedati acesteia se retrageau in locuri singuratice si prin concentrarea gandului la rugaciune se ridicau mai presus de impresiunile simturilor si de tot ceea ce ii inconjura, pentru ca prin contemplare continua sa vada lumina dumnezeiasca cea necreata, pe care au vazut-o Sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan, la schimbarea la fata pe Muntele Taborului (Mt. 17, 1-8; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36), spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumina stralucitoare nu este fizica, ci dumnezeiasca. Isihastii rosteau continuu aceasta scurta rugaciune: Doamne Isuse Hristoase, miluieste-ma.
+
===Varlaam din Calabria===
 +
Călugărul Varlaam din Calabria era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxă şi papa Benedict al XII-lea (1334-1342), de la Avignon, din 1339, a apărat doctrina ortodoxă.
  
Doctrina isihasta a fost sustinuta de Sfantul Grigorie Palama, retras intre 1318 si 1326 in Muntele Athos, apoi, intre 1326 si 1331, intr-un loc singuratic linga Bereea, in Macedonia.
+
Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influienţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste (harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar şi unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia şi batjocorea practica unor isihaşti de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul...
  
El invata ca nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreata si incoruptibila, identica cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie si putere a lui Dumnezeu, care emana din fiinta Sa nevazuta, fara sa fie identica cu ea. Este deci deosebire intre fiinta lui Dumnezeu cea nevazuta si inaccesibila oamenilor, caci <<pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata>> (In. 1, 18; I In. 4,12) si puterile - sau energiile - Sale necreate, care emana din ea, prin care Dumnezeu Se descopera oamenilor, asupra carora revarsa harul sau puterea Sa, spre a dobindi mantuirea si indumnezeirea pina la <<masura varstei deplinatatii lui Hristos>> (Ef. 4, 13).
+
El susţinea că lumina care emană din fiinta sau subsţanta lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei - esenţa divină, invizibilă, şi energia divină, vizibilă, deci creată -, şi-i acuza pe isihasti de diteism.
  
Aceste energii sau lucrari sint comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi si, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifesta in lume. Aceasta doctrina nu este ceva nou, caci ea isi are izvorul in revelatia Noului Testament si in invatatura Sf. Parinti greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, <<partasii firii celei dumnezeiesti>> (II Petru 1, 4), fara ca prin aceasta fiinta noastra omeneasca sa devina fiinta lui Dumnezeu, sa devenim adica coesentiali cu Dumnezeu, Care ramane in eternitate ascuns in esenta Sa, cunoscuta numai de Fiul si Duhul Sfint. <<Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, spune Sf. Atanasie († 373), pentru ca noi sa fim indumnezeiti>> (Cuvint despre intruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).
+
===Sfântul Grigorie Palama şi doctina isihastă===
 +
În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci sfântul [[Grigorie Palama]], bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuşi a practicat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în [[pustnicie]] la [[Muntele Athos]] (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.
  
In Apus, Toma de Aquino († 1274) invata ca intre fiinta lui Dumnezeu si energiile Sale divine, care, dupa el, si teologii latini, sint create, nu exista deosebire reala, ceea ce face imposibila indumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu ramine fata de oameni intr-o splendida izolare.
+
Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevazută şi inaccesibilă oamenilor – şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare".
  
Contra doctrinei isihaste s-a ridicat calugarul Varlaam din Calabria. Desi in tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxa si papa Benedict al XII-lea (1334-1342), de la Avignon, din 1339, Varlaam a aparat doctrina ortodoxa, venind la Constantinopol in 1340 el a condamnat metoda si doctrina isihasta. El a sustinut ca lumina care emana din fiinta sau substanta lui Dumnezeu nu este necreata, caci in modul acesta se admite in Dumnezeire existenta a doi dumnezei, esenta divina - invizibila si energia divina - vizibila, ci creata, si-i acuza pe isihasti de diteism.
+
El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevazută, fără să fie identică cu ea. Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra carora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea pâna la "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13).
  
Sinodul tinut la Constantinopol in 1341 s-a pronuntat pentru isihasti. Varlaam, fiind condamnat, pleaca in Italia, trecu la Biserica Latina si ajunse in 1342 episcop de Gerace, in sudul Italiei, unde a continuat sa atace violent nu numai isihasmul ca metoda si doctrina, ci si Ortodoxia pe care o aparase mai inainte.
+
Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sfintilor Părinti greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, adică fărăr să devenim coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veşnicie ascuns în esenta Sa, cunoscută numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim indumnezeiţi" (Sf. Atanasie cel Mare († 373), ''Cuvânt despre întruparea Logosului'', Migne, P.G., XXV, 192 B).
  
 +
În Apus, Toma de Aquino († 1274) învăţa că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el şi teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o "splendidă izolare".
 +
 +
===Sinodul de la Constantinopol, 1341===
 +
În Sinodul ţinut la [[27 mai]] 1351, la Constantinopol, s-a pronunţat în favoarea isihaştilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, patrunzând în tot Răsăritul ortodox: fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor (dar împărtăşibil prin energiile divine).
 +
 +
Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 [[episcop]] de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.
 +
 +
==Disputa isihastă după 1341===
 
Dupa 1341, lupta impotriva isihasmului a fost continuata de Grigore Achindin.
 
Dupa 1341, lupta impotriva isihasmului a fost continuata de Grigore Achindin.
  
Linia 44: Linia 55:
 
Intre cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie si Nichifor Grigoras († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († dupa 1397) si canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380).
 
Intre cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie si Nichifor Grigoras († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († dupa 1397) si canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380).
  
Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu,
+
Pentru lupta dusă contra ereticilor şi pentru teologia sa profunda, contemporanii l-au cinstit  pe [[Grigorie Palama]] ca pe un al doilea Atanasie (referirea este la Sfantul Atanasie cel Mare). La cativa ani dupa moartea lui, in anul 1386, a fost proclamat sfant de catre un sinod in Constantinopol, iar pomenirea sa se face in chip aparte in a doua Duminica din Postul Mare, ca o prelungire a sarbatorii triumfului Ortodoxiei, impotriva ereticilor.
  
"Istoria bisericeasca universala", Bucuresti, 1992, pag. 283-286.
+
==Bibliografie==
 +
Pr. Prof. Dr. [[Dumitru Stăniloae]], ''Viaţa şi învăţătura Sfântului [[Grigorie Palama]]'', Editura Scripta, Bucureşti, 1992
 +
Pr. Prof. Dr. [[Ioan Rămureanu]], ''Istoria bisericească universală'', Bucureşti, 1992, p. 283-286.
  
 
[[Categorie:Ascetism]]
 
[[Categorie:Ascetism]]

Versiunea de la data 16 decembrie 2006 13:04

La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.


Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
BotezulMirungerea
Sf. ÎmpărtășanieSpovedania
CăsătoriaPreoția
Sf. Maslu
Starea omului
PăcatulPatimaVirtutea
RaiulIadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

CredințaNădejdeaIubirea

Virtuțile morale

ÎnțelepciuneaSmerenia
RăbdareaStăruința în bine
PrieteniaIertareaBlândețea
PaceaMilaDreptateaHărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia Pocăința
IsihiaDiscernământul
Mintea
Asceza
FecioriaAscultarea
StatorniciaPostul
SărăciaMonahismul
Rugăciunea
ÎnchinareaCinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. MoașteSemnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă

Isihasmul este o mişcare religioasă care a pornit sub influienţa scrierilor Sfântului Dionisie Areopagitul (sec. V) şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022) în Sfântul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vieţii contemplative, în linişte desăvârşită (gr. isihia - linişte), termen de la care această mişcare şi dispută teologică şi-a luat numele de isihasm.

Practica isihastă

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugarii dedaţi acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi – prin concentrarea gândului la rugăciune – se ridicau la un înalt nivel de percepere a realităţii, mai presus de impresiunile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, ajungând să vadă prin contemplaţie lumina dumnezeiască necreată, pe care Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), realizând astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumină strălucitoare nu este fizica, ci dumnezeiască.

Isihaştii rosteau continuu aceasta scurta rugăciune: "Doamne, Isuse Hristoase, miluieste-mă" (sau sub alte forme, întotdeauna scurte, asemănătoare: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul").

Disputa isihastă

În jurul mişcării isihaste s-a declanşat, în secolul al XIV-lea, disputa teologică cea mai însemnată a mileniului al doilea în Răsăritul creştin. Aceasta a mai fost numită şi "disputa palamită", după numele Sfântului Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau "disputa varlaamită", după numele lui Varlaam din Calabria († 1350).

Varlaam din Calabria

Călugărul Varlaam din Calabria era un teolog învăţat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxă şi papa Benedict al XII-lea (1334-1342), de la Avignon, din 1339, a apărat doctrina ortodoxă.

Totuşi, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. Ca şi alţi teologi raţionalişti aflaţi sub influienţa teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori şi ironici, diferite aspecte teologice ale mişcării isihaste (harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar şi unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia şi batjocorea practica unor isihaşti de a-şi aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul...

El susţinea că lumina care emană din fiinta sau subsţanta lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei - esenţa divină, invizibilă, şi energia divină, vizibilă, deci creată -, şi-i acuza pe isihasti de diteism.

Sfântul Grigorie Palama şi doctina isihastă

În sprijinul isihaştilor s-a ridicat atunci sfântul Grigorie Palama, bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuşi a practicat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în pustnicie la Muntele Athos (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.

Atât Sfântul Grigorie cât şi ceilalţi isihaşti învăţau că există deosebire între fiinţa lui Dumnezeu - nevazută şi inaccesibilă oamenilor – şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din fiinţa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învăţătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu şi om prin energiile necreate, "Dumnezeu ar rămâne faţă de oameni într-o splendidă izolare".

El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevazută, fără să fie identică cu ea. Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor - căci "pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata" (In. 1, 18; I In. 4,12) - şi puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra carora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea pâna la "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13).

Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sfintilor Părinti greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, "părtaşii firii celei dumnezeieşti" (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, adică fărăr să devenim coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veşnicie ascuns în esenta Sa, cunoscută numai de Fiul şi de Duhul Sfânt. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim indumnezeiţi" (Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

În Apus, Toma de Aquino († 1274) învăţa că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el şi teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o "splendidă izolare".

Sinodul de la Constantinopol, 1341

În Sinodul ţinut la 27 mai 1351, la Constantinopol, s-a pronunţat în favoarea isihaştilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, patrunzând în tot Răsăritul ortodox: fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale divine nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinţa însăşi a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor (dar împărtăşibil prin energiile divine).

Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină şi ajunge în 1342 episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă şi doctrină, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.

Disputa isihastă după 1341=

Dupa 1341, lupta impotriva isihasmului a fost continuata de Grigore Achindin.

Isihasmul avea si adversari politici de temut in persoana imparatesei Ana De Savoia († 1347) si a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care sustineau pe varlaamiti. In sinodul intrunit in 1345 la Constantinopol, sub presedintia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sf. Grigorie Palama a fost condamnat si anatemitizat.

In doua sinoade tinute la Constantinopol, insa, unul in 1347 si altul in 1351, se aproba doctrina isihasta, caci din 1347 ajunse la tron Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al Imparatului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era sustinatorul isihastilor. Dupa 1355, el deveni monah, mai intii in manastirea Manganelor din Constantinopol, apoi intr-una din manastirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.

In 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost inlaturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, in timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350). Aceasta a ridicat in 1347 pe Grigorie Palma la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a pastorit pina la moartea sa in 13 noiembrie 1359.

In sinodul tinut la 27 mai 1351, in biserica Vlaherne din Constantinopol, in timpul patriarhului ecumenic Clist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrina oficiala a Bisericii Ortodoxe si el a patruns in tot Rasaritul ortodox.

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus in Ortodoxie consta in faptul ca fiinta lui Dumnezeu, inaccesibila omului, si energiile Sale divine nu sint separate, desi se deosebesc, ci formeaza o unitate, dar pina la om ajung energiile sau puterile divine, nu fiinta Dumnezeirii, caci Dumnezeu in fiinta Sa ramine inaccesibil oamenilor.

Pozitia lui Varlaam de Calabria este caracteristica Apusului rationalist, care mentine distanta dintre divin si uman, in timp ce invatatura Sfantului Grigorie Palama e caracteristica religiozitatii rasaritene, care traieste pe deplin sentimentul comuniunii celor doua lumi.

Sustinatorii isihasmului au fost: Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat sfint in 1368, in sinodul din acest an prezidat de ucenicul sau, patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sarbatorit in fiecare an in Duminica a II-a din Postul Pastelui, Grigorie Sinaitul († 1346), in Paroria, in muntii Sikar, linga Adrianopol, Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit in 1363, fara sa-si fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburarilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul, nepotul sau, Nicolae Cabasila († dupa 1371), si arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).

In secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o noua inflorire in Biserica Ortodoxa, datorita Sfintului Nicodim Aghioritul († 1804).

Intre cei mai mari adversari ai isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie si Nichifor Grigoras († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († dupa 1397) si canonistul Constantin Armenopoulos († pe la 1380).

Pentru lupta dusă contra ereticilor şi pentru teologia sa profunda, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un al doilea Atanasie (referirea este la Sfantul Atanasie cel Mare). La cativa ani dupa moartea lui, in anul 1386, a fost proclamat sfant de catre un sinod in Constantinopol, iar pomenirea sa se face in chip aparte in a doua Duminica din Postul Mare, ca o prelungire a sarbatorii triumfului Ortodoxiei, impotriva ereticilor.

Bibliografie

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Bucureşti, 1992, p. 283-286.