Ipostas

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Noțiunea de ipostas (gr. ὑπόστασις, ἡ — ipostasis; ὑπόσταση, ἡ — ipostasi = stare) se identifică, în Teologia ortodoxă, cu cea de persoană (gr. πρόσοπον prosopon = persoană, mască, față către față), mai ales în legătură cu Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Creștinismul redefinește noțiunile antince de ipostas și de persoană în cursul primelor secole de dispute hristologice prin lucrarea Sfântului Duh în Sfinții Părinți și în sinoadele ecumenice.

În filosofia greacă termenul "ipostas" nu avea nici o relație cu termenul "prosopon" care înseamnă "persoană". Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru grecii antici "prosopon" nu exprima "substanța" sau natura omului.

Elenismul nu a fost capabil să dea o definiție noțiunii de persoană. Aceasta va veni o dată cu creștinismul.

Ipostasul, în creștinism, este strâns legat de termenul de „substanță/ousia”. În teologia trinitară patristică din secolul al II-lea, termenii de "ousia" și "ipostas" sunt sinonime. Acești termeni au mai degrabă o valoare de semne convenționale decât de concepte care să poată arăta identitatea, dar și diferența lor absolută. Sinonimia celor doi termeni era necesară pentru a păstra comun sensul de "ousia" și a elimina din particular orice limitare proprie individului, pentru ca ipostasul să se întindă la ansamblul naturii comune și nu să împartă această natură. De aceea, Părinții Sinodului I de la Niceea dădeau o accepțiune echivalentă termenilor ipostas și substanță. Sfântul Atanasie cel Mare le folosește într-un sens identic, afirmând într-o epistolă scrisă după 35 ani de la Sinodul I Ecumenic, că ipostasul este „substanță” și nu înseamnă alt lucru decât ființa însăși. Cercetările recente au arătat că spre sfârșitul vieții, Sfântul Atanasie a înclinat să admită deosebirea dintre acești termeni, acordând ipostasului sensul de persoană. În Epistola către Papa Damasus, Fericitul Ieronim arăta faptul că nu cunoaște alt sens al termenului ipostas decât cel de ousia.

Introducerea unei distincții între cele două sinonime a fost o descoperire prin care trebuia să se exprime faptul că persoana nu poate fi redusă la natură și, în același timp, să se exprime realitatea că ele nu pot fi opuse ca realități diferite, așa cum arăta Sf. Grigorie de Nazianz în Cuvântarea a V-a (Teologică) : „Fiul nu este Tatăl pentru că nu este decât un singur Tată, dar El este ceea ce este Tatăl; Sfântul Duh pentru că purcede din Dumnezeu, nu este Fiul, pentru că nu este decât un Fiu unic, dar El este ceea ce este Fiul”.

Astfel ipostasul primește toate atribuțiile și negațiile care pot fi formulate cu privire la „supraesență”, dar nu este reductibil la natură. În acest sens, Vladimir Lossky spune că: „Dacă am voi să facem un concept despre ipostasul divin, ar trebui spus că singura definiție comună ar fi imposibilitatea oricărei definiții comune a celor trei ipostasuri. După cum trei nu este aici un număr de calcul, ci arată o depășire infinită a diadei de opoziție în triada de diferență pură, tot așa ipostasul, ca cel ce nu poate fi redus la natură, (...) este un semn introdus în domeniul particularului, marcând caracterul personal al lui Dumnezeu din revelația creștină”[1].

Definiția ipostasului - din Dialectica Sfântului Ioan Damaschin - servea doar ca preambul teologiei trinitare; cuvântul ipostas are la Sfântul Damaschin două sensuri:

1. „existența” - De aceea unii părinți au vorbit despre ousia/natură sau ipostas ca sinonime.
2. „ceea ce există prin sine însuși”- Prin aceasta se arată individul prin sine însuși numeric diferit de oricare altul.

Noțiunea de ipostas nu descrie un individ din specia „divinității” ,nici nu desemnează o substanță individuală a naturii umane.

Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) a atribuit Părinților Bisericii distincția dintre cele două sinonime, și anume ființă și ipostas. El nu a înțeles însă că în forma ei conceptuală, deosebirea nu este altceva decât o aproximație a unei realități care nu poate fi conceptualizată. Teodoret a încercat să opună distincției adusă de Părinți, identității din filosofia profană a celor doi termeni:

- După filosofia profană nu există o diferență între ipostas și ființă.
- După învățătura Părinților însă există între ființă și ipostas aceeași diferență ca între comun și particular, adică între gen sau specie și individ.

Analizând punctul de vedere al lui Teodoret, Vladimir Losski arată că acesta nu are dreptate când susține opoziția arătată, noțională, deoarece adevărul teologic al deosebirii dintre ființă și ipostas stabilit de Părinți nu trebuie căutat în litera expresiei conceptuale care exprimă această distincție, ci între aceasta și identitatea celor două concepte (care ar fi fost proprie filosofiei profane), adică trebuie situat dincolo de aceste concepte. De câte ori a existat încercarea de a se stabili o deosebire între cei doi termeni, atribuindu-le un conținut diferit, s-a ajuns să se opună genul sau specia individului, generalul particularului.

În timp, cei doi termeni însă au devenit deosebiți, dar nu diferiți în conținutul lor.

Părinții de dinaintea Sinodului I precizează faptul că ipostas are același înțeles ca ousia.

La Sfântul Atanasie cel Mare și la Părinții de dinaintea sinodului, expresia „homousios" (din ființa Tatălui) se referea la ipostas și se vorbea despre esența personală a Tatălui, a Fiului și a Sf. Duh, în măsura în care fiecare ipostas este considerat separat, fără să se confunde cu celălalt sau cu altul, de care este nedespărțit.

Toate încercările de a separa natura și ipostasul pentru a atribui fiecărei noțiuni o poziție logică, independentă și nu corelativă, aveau să conducă la raționalizarea dogmei.

Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon folosește hypostasis în sens de persoană (sau de personalitate), de subiect în care subzistă naturile unite divină și umană ale lui Hristos, iar nu în sens de substanță, cum este folosit de Niceea. Ipostasul este divin și unic, este însăși persoana Fiului[2].

Note

  1. Vladimir Lossky, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
  2. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Calcedon”, p. 81