Iosif de Volokolamsk

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol (sau părți din el) este propus spre traducere din limba engleză!

Dacă doriți să vă asumați acestă traducere (parțial sau integral), anunțați acest lucru pe pagina de discuții a articolului.
De asemenea, dacă nu ați făcut-o deja, citiți pagina de ajutor Traduceri din limba engleză.


Cuviosul Iosif de Volokolamsk, cunoscut şi ca Iosif de Volotsk sau Iosif Volotsky (în rusă: Ио́сиф Во́лоцкий) a fost un stareţ şi teolog al Bisericii Rusiei, spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. El era liderul grupului care susţinea dreptul mănăstirilor de a deţine pământ, grup care a primit numele de "iozefiţi". El este prăznuit în 9 septembrie şi 13 februarie.

Viaţa

Ivan Sanin (în rusă: Ива́н Са́нин) s-a născut în principatul Volokolamsk, în 14 noiembrie 1439, într-o familie de proprietari de pământ care deţineau oraşul Yazvisch-Pokrov. Tătăl său se numea Ioan iar mama sa Marina. La vârsta de şapte ani, Ivan a fost trimis să fie educat de pustnicul Arsenie de la Mănăstirea Volokoloamsk-Înălţarea Sfintei Cruci. La mănăstire, Ioan a arătat calităţi rare şi o aptitudine rară pentru slujbele Bisericii. În 1459, Ioan a intrat în Mănăstirea Tver Savvin sub tutela pustnicului şi ascetului Varsanufie. Deoarece a găsit că regulamantul monahal nu era suficient de strict, el a plecat, cu binecuvântarea lui Varsanufie, şi s-a alăturat Sfântului Pafnutie din Borov. În 13 februarie 1460, Ioan a fost tuns călugăr la Mănăstirea Borov, luând numele de Iosif.

Tânărul călugăr Iosif a purtat ascultările grele puse pe umerii lui cu mult zel şi iubire, alături de îndatoririle de ecleziarh pe care Sfântul Pafnutie i le-a atribuit. Înainte să moară, Sfântul Pafnutie l-a hirotonit pe Iosif la rangul de ieromonah. După moartea Sfântului Pafnutie în 1477, Iosif a devenit egumen şi a început să schimbe viaţa monastică de la mănăstire după principiile stricte cenobitice stricte. Cu toate acestea, majoritatea călugărilor au obiectat cu putere la ideile lui Iosif. Vizitarea împreună cu pustnicul Gherasim a câteva mănăstiri cenobitice din Rusia, printre care şi Mănăstirea Sfântul Chiril Lacul Alb doar i-au întărit convingerile sale referitoare la viaţa monahală.

La dorinţa prinţului, s-a întors la Borov, unde Sfântul Iosif a continuat să întâmpine rezistenţa fraţilor săi de călugărie. Astfel, el a obţinut aprobarea să deschidă o nouă mănăstire după regula cenobitică strictă. Împreună cu şapte călugări asemănători în concepţie, el s-a reîntors la Volokolamsk unde, cu aprobarea prinţului Boris Vasilievich, fratele Marelui Prinţ Ivan al III-lea, Sfântul Iosif a înfiinţat în principatul prinţului Boris Mănăstirea Adormirii Preasfintei Maici a Domnului la confluenţa râurilor Struga şi Sestra. Ziua de 15 august 1479, când a vut loc târnosirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, biserică din lemn, marchează înfiinţarea mănăstirii care mai târziu a primit numele de Mănăstirea Iosif-Volokolamsk, după fondatorul ei.

Mănăstirea s-a ridicat repede, şi prin aceea că Sfântul Iosif, un zidar priceput, a ajutat pe oricine avea nevoie la contrucţie. Relatări despre calitatea ascetismului şi exemplul lui Iosif despre viaţa ascetică de cumpătare şi sobrietate spirituală au atras mulţi călugări la această mănăstire. El veghea să se desfăşoare o viaţă strict cenobitică în concordanţă cu regulamentul pe care-l concepuse şi care erau deasupra tuturor slujbelor şi ascultărilor călugărilor. Regulamentul guverna toate aspectele vieţii lor, "dacă veneau sau plecau, cuvintele şi faptele lor." În miezul acestui regulament se găseau regulile renunţării la orice invidie, renunţarea la voia proprie şi munca constantă. Fraţii aveau totul în comun: haine, încălţări, hrană şi alte lucruri.

De-a lungul anilor următori, mănăstirea acrescut. Au fost construite biserici din piatră şi încălzite, deoarece mănăstirea a devenit şcoală pentru călugări vestiţi. Printre ucenicii şi discipolii săi se găseau mitropoliţii Daniel şi Macarie al Moscovei, arhiepiscopul Bassian al Rostovului şi episcopii Simeon de Suzdal, Dositeu de Krutitsa şi Sava de Krutitsa, numit Negru.

Sub conducerea Sfântului Iosif, mănăstirea sa a devenit centrul vieţilor oamenilor obişnuiţi din zona înconjurătoare, furnizându-le mijloacele susţinerii existenţei lor atunci când ajungeau în situaţii grele.

În 1470, un predicator pe nume Skhariya (Zaharia), care a venit în Novgorod în suita prinţului lituanian Mihail Olelkovich, a insistat pe deficienţele de credinţă şi învăţătură ale anumitor clerici insistând pe ideea auto-determinării credinţei şi mântuirii fiecăruia. Aceste idei au dus la desconsiderarea unor elemente de bază ale moralităţii populare ortodoxe: respingerea sfintelor icoane şi a cinstirii sfinţilor şi, într-un final, a însăşi învăţăturilor fundamentale ale Creştinismului ortodox. Adepţii acestor idei au devenit cunoscuţi sub numele de iudaizanţi. Influenţa lor a ajuns până la Marele Prinţ Ivan al III-lea care le-a introdus la Moscova. Acolo, el a numit în funcţie doi protopop la Catedralele Adormirii Maicii Domnului şi la Mihail Arhanghelul din Kremlin. Ulterior, un mitropolit eretic, Zosima, a fost instalat în scaunul Moscovei.

Sfântul Iosif, împreună cu Ghenadie de Novgorod, au condus lupta împotriva răspândirii acestei erezii. Iosif a scris prima sa epistolă, "Cu privire la taina Prea Sfintei treimi", în care ataca erezia, în 1477, în timp ce era călugăr la Mănăstirea Borov. La Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Volokolamsk, el a scris principalele sale lucrări, printre care şi "Iluminătorul" (Просветитель), pe măsură ce mănăstirea devenea bastionul Ortodoxiei în lupta împotriva iudaizanţilor. Prin lucrările Sfântului Iosif şi ale arhimandritului Ghenadie, lupta împotriva ereziei a fost victorioasă. În 1494, ereticul Zosima a fost depus. La sinoadele locale dintre 1501 şi 1504, erezia iudaizanţilor a fost condamnată.

During the struggle, St. Joseph bore other trials and tribulations. He angered the Grand Prince Ivan III, who only repented his weakness and came to a reconciliation with Joseph only near the end of his life. Joseph also drew the ire of the Volotsk appenage prince Theodore, on whose lands the Volokolamsk Monastery stood.

Joseph advocated the position that "all church-acquired property is essentially the acquired property of God, pledged, entrusted, and given to God." There developed opinions about the differences of outlook and discord between the two pedagogues of Russian monasticism, Ss, Joseph of Volotsk and Nilus of Sora, at the end of the fifteenth and beginning of the sixteenth centuries. In the historical literature these views usually present them as proclaiming two "contrary" currents within Russian spiritual life: external action and inner contemplation. This is profoundly incorrect. St Joseph in his Rule developed these two aspects of Russian monastic tradition, proceeding without interruption from the Athonite blessing given to St. Anthony of the Kiev Caves, through St. Sergius, and down to our own day.

Ss. Joseph and Nilus are spiritual brothers, in that spiritual work and physical work are but two aspects of the same Christian vocation: a vital continuation of the creative activity of God in the world, encompassing as much the ideal as well as the material spheres.

St. Joseph was an active proponent of a strong centralized Moscow realm. He was among the originators of the position about the Russian Church as the recipient and bearer of the piety of the Byzantine Empire. The views of the Josephites on the significance of monasteries possessing properties for church building, and the participation of the Church in social life, were set amidst the struggle for centralized power by the Moscow prince. His opponents were separatists who tried to disparage these views for their own political ends and surreptitiously used the teaching of St Nilus of Sora about "non-acquisitiveness," the withdrawal of monastics from worldly matters and possessions. This supposed opposition engendered a false view on hostility between the trends of Ss. Joseph and Nilus. Both trends legitimately coexisted within the Russian monastic Tradition, complementing each other. As is evidenced from the Rule of St. Joseph, its basis was complete non-acquisitiveness, and renunciation of the very concepts of "yours-mine."

St. Joseph fell asleep peacefully in the Lord on September 9, 1515. Local celebration of St. Joseph began at the Volokolamsk monastery in December 1578, on the hundred year anniversary of the founding of the monastery. On June 1, 1591, the church-wide celebration of his memory was established under Patriarch Job.

Izvoare

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Iosif_de_Volokolamsk&oldid=21151”