Iosif de Volokolamsk

Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.

Cuviosul Iosif de Volokolamsk, cunoscut şi ca Iosif de Volotsk sau Iosif Volotsky (în rusă: Ио́сиф Во́лоцкий) a fost un stareţ şi teolog al Bisericii Rusiei, spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. El era liderul grupului care susţinea dreptul mănăstirilor de a deţine pământ, grup care a primit numele de "iozefiţi". El este prăznuit în 9 septembrie şi 13 februarie.

Viaţa

Ivan Sanin (în rusă: Ива́н Са́нин) s-a născut în principatul Volokolamsk, în 14 noiembrie 1439, într-o familie de proprietari de pământ care deţineau oraşul Yazvisch-Pokrov. Tătăl său se numea Ioan iar mama sa Marina. La vârsta de şapte ani, Ivan a fost trimis să fie educat de pustnicul Arsenie de la Mănăstirea Volokoloamsk-Înălţarea Sfintei Cruci. La mănăstire, Ioan a arătat calităţi rare şi o aptitudine rară pentru slujbele Bisericii. În 1459, Ioan a intrat în Mănăstirea Tver Savvin sub tutela pustnicului şi ascetului Varsanufie. Deoarece a găsit că regulamentul monahal nu era suficient de strict, el a plecat, cu binecuvântarea lui Varsanufie, şi s-a alăturat Sfântului Pafnutie din Borov. În 13 februarie 1460, Ioan a fost tuns călugăr la Mănăstirea Borov, luând numele de Iosif.

Tânărul călugăr Iosif a purtat ascultările grele puse pe umerii lui cu mult zel şi iubire, alături de îndatoririle de ecleziarh pe care Sfântul Pafnutie i le-a atribuit. Înainte să moară, Sfântul Pafnutie l-a hirotonit pe Iosif la rangul de ieromonah. După moartea Sfântului Pafnutie în 1477, Iosif a devenit egumen şi a început să schimbe viaţa monastică de la mănăstire după principiile stricte cenobitice stricte. Cu toate acestea, majoritatea călugărilor au obiectat cu putere la ideile lui Iosif. Vizitarea împreună cu pustnicul Gherasim a câteva mănăstiri cenobitice din Rusia, printre care şi Mănăstirea Sfântul Chiril Lacul Alb doar i-au întărit convingerile sale referitoare la viaţa monahală.

La dorinţa prinţului, s-a întors la Borov, unde Sfântul Iosif a continuat să întâmpine rezistenţa fraţilor săi de călugărie. Astfel, el a obţinut aprobarea să deschidă o nouă mănăstire după regula cenobitică strictă. Împreună cu şapte călugări asemănători în concepţie, el s-a reîntors la Volokolamsk unde, cu aprobarea prinţului Boris Vasilievich, fratele Marelui Prinţ Ivan al III-lea, Sfântul Iosif a înfiinţat în principatul prinţului Boris Mănăstirea Adormirii Preasfintei Maici a Domnului la confluenţa râurilor Struga şi Sestra. Ziua de 15 august 1479, când a vut loc târnosirea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, biserică din lemn, marchează înfiinţarea mănăstirii care mai târziu a primit numele de Mănăstirea Iosif-Volokolamsk, după fondatorul ei.

Mănăstirea s-a ridicat repede, şi prin aceea că Sfântul Iosif, un zidar priceput, a ajutat pe oricine avea nevoie la construcţie. Relatări despre calitatea ascetismului şi exemplul lui Iosif despre viaţa ascetică de cumpătare şi sobrietate spirituală au atras mulţi călugări la această mănăstire. El veghea să se desfăşoare o viaţă strict cenobitică în concordanţă cu regulamentul pe care-l concepuse şi care erau deasupra tuturor slujbelor şi ascultărilor călugărilor. Regulamentul guverna toate aspectele vieţii lor, "dacă veneau sau plecau, cuvintele şi faptele lor." În miezul acestui regulament se găseau regulile renunţării la orice invidie, renunţarea la voia proprie şi munca constantă. Fraţii aveau totul în comun: haine, încălţări, hrană şi alte lucruri.

De-a lungul anilor următori, mănăstirea a crescut. Au fost construite biserici din piatră şi încălzite, deoarece mănăstirea a devenit şcoală pentru călugări vestiţi. Printre ucenicii şi discipolii săi se găseau mitropoliţii Daniel şi Macarie al Moscovei, arhiepiscopul Bassian al Rostovului şi episcopii Simeon de Suzdal, Dositeu de Krutitsa şi Sava de Krutitsa, numit Negru.

Sub conducerea Sfântului Iosif, mănăstirea sa a devenit centrul vieţilor oamenilor obişnuiţi din zona înconjurătoare, furnizându-le mijloacele susţinerii existenţei lor atunci când ajungeau în situaţii grele.

În 1470, un predicator pe nume Skhariya (Zaharia), care a venit în Novgorod în suita prinţului lituanian Mihail Olelkovich, a insistat pe deficienţele de credinţă şi învăţătură ale anumitor clerici insistând pe ideea auto-determinării credinţei şi mântuirii fiecăruia. Aceste idei au dus la desconsiderarea unor elemente de bază ale moralităţii populare ortodoxe: respingerea sfintelor icoane şi a cinstirii sfinţilor şi, într-un final, a însăşi învăţăturilor fundamentale ale Creştinismului ortodox. Adepţii acestor idei au devenit cunoscuţi sub numele de iudaizanţi. Influenţa lor a ajuns până la Marele Prinţ Ivan al III-lea care le-a introdus la Moscova. Acolo, el a numit în funcţie doi protopop la Catedralele Adormirii Maicii Domnului şi la Mihail Arhanghelul din Kremlin. Ulterior, un mitropolit eretic, Zosima, a fost instalat în scaunul Moscovei.

Sfântul Iosif, împreună cu Ghenadie de Novgorod, au condus lupta împotriva răspândirii acestei erezii. Iosif a scris prima sa epistolă, "Cu privire la taina Prea Sfintei treimi", în care ataca erezia, în 1477, în timp ce era călugăr la Mănăstirea Borov. La Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului Volokolamsk, el a scris principalele sale lucrări, printre care şi "Iluminătorul" (Просветитель), pe măsură ce mănăstirea devenea bastionul Ortodoxiei în lupta împotriva iudaizanţilor. Prin lucrările Sfântului Iosif şi ale arhimandritului Ghenadie, lupta împotriva ereziei a fost victorioasă. În 1494, ereticul Zosima a fost depus. La sinoadele locale dintre 1501 şi 1504, erezia iudaizanţilor a fost condamnată.

În timpul conflictului, Sfântul Iosif a avut parte de multe procese şi necazuri. El l-a înfuriat pe Marele Prinţ Ivan al III-lea, acesta pocăindu-se de slăbiciunile sale şi împăcându-se cu Iosif numai spre sfârşitul vieţii sale. De asemenea, Iosif l-a înfuriat şi pe prinţul Teodor, de pe domeniile Volotsk, pe pământurile căruia se găsea Mănăstirea Volokolamsk.

Iosif era apărătorul poziţiei care spunea că "toate proprietăţile obţinute de biserică sunt, în esenţă, proprietăţi obţinute de Dumnezeu, promise, încredinţate şi date lui Dumnezeu." S-au emis diverse opinii despre diferenţele de perspectivă şi despre dezacordul dintre cei doi pedagogi ai monahismului rusesc, Sfinţii Iosif din Volotsk şi Nil din Sora, de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. În literatura istorică aceste poziţii îi prezintă pe cei doi, de obicei, ca promotori ai două curente "contrare" în viaţa spirituală rusă: acţiune externă şi contemplare interioară. Acest lucru este fundamental greşit. În regulamentul său, Sfântul Iosif dezvoltă amândouă aceste aspecte ale tradiţiei monahale ruseşti, care provin, fără întrerupere, de la binecuvântarea atonită primită de Sfântul Antonie al Peşterilor Kievului, transmisă Sfântului Serghie şi apoi până în zilele noastre.

Sfinţii Iosif şi Nil sunt fraţi spirituali, prin aceea că activitatea spirituală şi activitatea fizică sunt, de fapt, două aspecte ale aceleiaşi vocaţii hristice: o continuitate vitală a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, care cuprinde atât sferele ideale cât şi pe cele materiale.

Sfântul Iosif a fost un partizan puternic al ţinut puternic centralizat, cu capitala la Moscova. El este printre iniţiatorii poziţiei care consideră Biserica Rusiei ca primitoare şi păstrătoare a pietăţii Imperiului Bizantin. Opiniile iozefiţilor în privinţa posesiunii de pământuri de către mănăstiri şi în privinţa participării Bisericii la viaţa socială, i-au aruncat pe aceştia în mijlocul luptei pentru centralizarea puterii în mâinile prinţului de Moscova. Oponenţii acestora erau separatişti care au încercat să discrediteze aceste opinii pentru propriul lor folos politic şi care au folosit clandestin învăţăturile Sfântului Nil din Sora despre "ne-posesiune," retragerea monahilor din posesiunile şi chestiunile materiale. Această presupusă opoziţie a provocat o considerare eronată a ostilităţii dintre Sfinţii Iosif şi Nil. Ambele laturi ale vieţii monahale coexistă legitim în tradiţia monahală rusă, completându-se una pe cealaltă. Aşa cum se observă din regulamentul Sfântului Iosif, bazele acestuia prevăd o desprindere completă de posesiuni şi renunţarea la conceptele de "al tău-al meu."

Sfântul Iosif a adormit în Domnul în pace în 9 septembrie 1515. Prăznuirea locală a Sfântului Iosif în Mănăstirea Volokolamskau început în decembrie 1578, la aniversarea a o sută de ani de la înfiinţarea mănăstirii. În 1 iunie 1591, a fost stabilită pomenirea sa în întreaga Biserică de către Patriarhul Iov.

Izvoare

• Venerable Joseph the Abbot of Volokolamsk, Volotsk
• Saint Joseph of Volokolamsk
• Wikipedia: Joseph Volotsky