Iosif Trifa

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 14 mai 2019 14:55, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (Surse: cheie de sortare)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi și/sau aducându-l mai aproape de standardele de editare OrthodoxWiki.

De remediat: este necesară o introducere


Preotul Iosif Trifa, întemeietorul Oastei Domnului - date biografice

  • 1888, luna martie, ziua 3 - se naşte în satul Certege, jud. Turda, din părinţii Dimitrie şi Ana, fiul Iosif, al patrulea dintre cei şase fii ai lor;
  • 1895, la 7 ani - începe şcoala de patru clase din satul natal;
  • 1900 - începe gimnaziul la Beiuş;
  • 1907 - începe cursurile la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu;
  • 1910 - este numit învăţător în comuna Vidra de Sus, azi, Avram Iancu;
  • 1911 - se căsătoreşte cu Iuliana, din neamul lui Avram Iancu, nepoată de frate a acestuia. Este hirotonit preot în Vidra;
  • 1912 - are primul copil, o fetiţă, Olimpia, care moare în anul următor;
  • 1914 - are al doilea copil, un băiat, Gheorghe-Titus, care, la fel, moare în anul următor. Începe Primul Război Mondial. Ardealul se găseşte sub stăpânirea Austro-Ungară;
  • 1916 - are al treilea copil, un băiat căruia îi pune, la fel, numele Gheorghe-Titus, în amintirea primului băiat mort anul trecut, singurul fiu rămas în viaţă;
  • 1918 - are al patrulea copil, fetiţa Augustina. Se sfârşeşte marele război. Izbucneşte epidemia de «gripă spaniolă» care seceră multe vieţi. I se îmbolnăvesc grav soţia, Iuliana, şi fetiţa, Augustina. După o scurtă zăcere, mor amândouă, întâi mama, apoi şi fiica. Rămâne numai cu fiul Tit, în vârstă de abia trei ani;
  • 1919 - scrie intens şi colaborează, la o mulţime de reviste şi ziare, cu tot felul de scrieri pline de credinţă şi de dragoste pentru Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru;
  • 1920 - continuă să scrie şi să publice intens. Îi apare prima carte de tâlcuiri şi îndemnuri sfinte, «Spre Canaan» - tipărită la Arad;
  • 1921 - este chemat la Cluj şi la Sibiu. Alege Sibiul şi intră ca duhovnic la Academia Teologică;
  • 1922 - apare «Lumina satelor», avându-l ca redactor pe preotul Iosif Trifa;
  • 1923 - apare mişcarea duhovnicească «Oastea Domnului»;
  • 1925 - pleacă în pelerinaj la Ierusalim, cu încă 160 de alţi pelerini;
  • 1927 - se îmbolnăveşte grav, ca urmare a muncii istovitoare de scriitor şi gazetar. Are prima operaţie grea;
  • 1930 - este din nou internat pentru un an la Geoagiu;
  • 1933 - este trimis de medici la Davos, în Elveţia, de unde se întoarce în stare gravă. I se face a doua operaţie la Geoagiu. În acelaşi an, i se face la Sibiu a treia operaţie. Apoi, curând, a patra;
  • 1935 - i se reface puţin sănătatea;
  • 1936 - este internat din nou în stare gravă la Braşov, unde i se face a cincea operaţie. Tot în acelaşi an, i se face la Sibiu a şasea operaţie;
  • 1937 - din nou în spitalul de la Sibiu. A şaptea operaţie;
  • 1938 - ianuarie - este nevoie de a opta operaţie, dar inima nu o mai poate suporta;
  • 1938 - februarie, 12, trece la Domnul, în primele ore ale dimineţii, în Sibiu, pe Aleea Filozofilor, nr. 18.

Parintele Iosif Trifa - Om trimis de Dumnezeu

Trăieşte-n veac cel soţ cu-altarul, străluce-n veac cel stins frumos, urmat e-n veac cel uns cu harul de rob şi-apostol lui Hristos.

Părintele Iosif a iubit Biserica şi credinţa noastră strămoşească nu numai ca ostaş, ci şi ca preot al ei.

A ţinut totul şi n-a lepădat nimic din adevărurile ei.

A cinstit totul şi n-a dispreţuit nimic, decât păcatul, care nu era al ei, ci al oamenilor slabi din ea.

Primului ostaş dintre noi i s-a spus Neemia nu numai pentru că s-a unit total cu poporul lui Dumnezeu, ca celălalt Neemia, din Biblie, dar şi pentru că a renunţat, tot ca acesta, la toată slava şi comoditatea pe care le putea avea şi el la curtea mai-marelui său.

Şi-a luat asupra sa primejdia şi lupta numai spre a împlini voile lui Dumnezeu şi nevoile noastre.

De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el şi l-a înzestrat nu numai cu o capacitate atât de mare de muncă, dar şi cu un curaj atât de hotărât de a lupta.

Oamenii slabi trupeşte sunt de obicei nişte fricoşi şi retraşi, ca animalele slabe. În faţa primejdiei fug. În faţa mai-marilor se târăsc, se milogesc, se prefac sau se ascund...

Dar el, cu un curaj unic, cu o putere unică, s-a împotrivit tuturor "munţilor" lumeşti care îl ameninţau, tuturor fiarelor care veneau împotriva lui, tuturor nefericirilor care l-au încercat.

În suferinţe a muncit, în primejdii a luptat, în ispitiri a vegheat, în răscrucile hotărârilor nu s-a rătăcit de la drumul cel drept, sănătos şi adevărat, oricât a fost acesta de strâmt.

S-a putut despărţi de toţi prietenii săi dacă aceştia nu mai mergeau pe drumul Oastei, dar nu s-a despărţit niciodată de acest drum pe care i-l arătase Hristos.

Oricine a contat pe el ca pe un prieten s-a putut bizui pe statornicia lui până la moarte. Dar cei pe care a contat el, aproape toţi l-au părăsit.

De obicei, ceilalţi mari îndrumători ai oamenilor îşi consumă toată energia lor în munca de a descoperi şi de a vesti adevărul, fără a le mai ajunge nimic pentru a-l şi trăi ei înşişi cu fapta.

Dar la Părintele Iosif, şi puterea trăirii rămâne tot întreagă şi mare. Aceasta se vede din faptul că nici unii din contemporanii şi urmaşii săi n-a mai putut realiza o trăire atât de înaltă şi de limpede a ideilor sale, aşa ca el.

Pe când la alţi înaintaşi, abia urmaşii lor au fost la înălţimea ideilor enunţate de ei - la el a fost altfel. El a fost nespus mai mare ca toţi şi va continua să fie mereu aşa în realizarea ideilor pe care le-a lăsat. Astfel că el ne va putea fi totdeauna o pildă şi un model fiecăruia dintre noi până la sfârşit (…)

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sfântul Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi - şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp - lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească, ci s-a răspândit şi în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.

Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică, ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.

El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri, nici n-a socotit preţul jertfei care era de dat.

A pus un legământ în faţa lui Hristos? Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!

A pornit pe un drum? Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt!

Pornind în Biserică Mişcarea religioasă a Oastei Domnului, la împotrivirea Bisericii, el n-a ieşit din Biserică spre stânga sectaristă, ca fostul preot Tudor Popescu de la "Cuibul cu barză". Nici spre dreapta formalistă, ca fostul arhimandrit Emilian de la "Glasul Monahilor". Ci a rămas statornic acolo unde a fost pus de Hristos, ca, la venirea Lui, Stăpânul Sfânt să-l afle tot acolo unde l-a pus la început. Ca pe un ispravnic bun, găsit credincios, adică statornic în lucrul încredinţat lui.

Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată, ci numai febra creaţiei sfinte şi înflăcărate. Din copilăria sa şi până la ceasul morţii sale a muncit cu aceeaşi dragoste şi putere minunată pentru cauza lui Hristos, desăvârşindu-şi mereu uneltele şi iscodind mereu noi idei şi noi metode pentru un mai mare rod şi folos al slujbei lui Hristos, în care lucra. Toată puterea din el s-a prefăcut numai lumină şi căldură pentru noi, cei care aveam atâta nevoie de ele şi fără de care mulţi poate n-am fi ajuns niciodată să fim atraşi la Hristos.

A fost un pitic în trupul său firesc, dar a fost un uriaş în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în munca sa.

A fost şubred în carnea sa, dar de o putere, de o tărie şi de o statornicie fără margini în caracterul său.

Nu dormea decât două-trei ore din douăzeci şi patru. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere şi cu o voinţă atât de mare, încât într-o jumătate din viaţa sa scurtă, târâtă şi aceea mereu printre operaţii şi tribunale, a realizat cât n-au putut alţii în sute şi poate în mii de ani.

Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai; totdeauna inspirat, ca şi cum ar fi fost o albie de fluviu pe care apele revărsate abia încap.

Ca şi cum ar fi avut o sută de orizonturi, cunoştea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de inimi, simţea cu toţi. Ca şi cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă. Era totdeauna cu un cap mai mare ca toţi cei din jurul lui, cu un pas mai înainte decât cei cu care alerga, cu un ceas mai devreme decât cei din frunte.

Toate profeţiile făcute de el s-au împlinit şi nici o prevestire a lui n-a fost dezminţită.

Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit adevărul şi a găsit totdeauna cuvântul inspirat, pentru a-l înfăţişa înţeles de toţi, ca simplitatea divină a Evangheliei lui Hristos.

Ca un medic desăvârşit, el prescria leacul cel vindecător la fiecare boală. În anii lui de gazetărie pentru popor, nici o problemă de viaţă nu i-a rămas străină şi de nerezolvat. Pana lui ascuţită a ţintit totdeauna drept ca o săgeată în mijlocul, în miezul lucrurilor.

În păstorire sau în educaţie, el va rămâne în toate privinţele un model atât pentru preoţi, cât şi pentru educatorii de orice fel. Un instinct ceresc şi limpede îl călăuzea drept şi sigur în tot ceea ce trebuia făcut. Acolo unde noi, ceilalţi din preajma lui, nu vedeam nimic, el găsea comori şi scotea aur.

Ceea ce am admirat mai mult la el era însă puterea de a face el însuşi ceea ce îi îndemna pe alţii, putere care ne lipseşte nouă aproape tuturor, aproape de tot. De aceea noi toţi trebuie totdeauna să ne uităm cu băgare de seamă la felul lui de vieţuire şi să-i urmăm credinţa! [1]

Note

  1. Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. III, Editura Oastea Domnului, 1998, pp. 540-542

Surse