Ioan Ianolide: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Fixare referință)
m (Fixare legătură)
 
(Nu s-au afișat 3 versiuni intermediare efectuate de același utilizator)
Linia 3: Linia 3:
 
'''Ioan Ianolide''' (n. 27 ianuarie 1919, Dobrotești, jud. Teleorman – d. 5 februarie 1986, București) a fost unul din principalii lideri ai [[Grupul misticilor|grupului misticilor]] din închisorile comunite, suferind în temnițe timp de 23 de ani pentru credința sa. Părintele Constantin Voicescu mărturisește despre Ianolide că „deși relativ tânăr, câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avă”<ref>Costion Nicolescu, ''Părintele Voicescu - un duhovnic al cetății'', Ed. Bizantină, București, 2002.</ref>, iar Prof. Constantin Străchinaru îl descrie ca un „prinț al spiritului, al trăirii prin reflexiune și al frumuseții”<ref name="ianolide">Ioan Ianolide. ''Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă'', Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4</ref>.
 
'''Ioan Ianolide''' (n. 27 ianuarie 1919, Dobrotești, jud. Teleorman – d. 5 februarie 1986, București) a fost unul din principalii lideri ai [[Grupul misticilor|grupului misticilor]] din închisorile comunite, suferind în temnițe timp de 23 de ani pentru credința sa. Părintele Constantin Voicescu mărturisește despre Ianolide că „deși relativ tânăr, câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avă”<ref>Costion Nicolescu, ''Părintele Voicescu - un duhovnic al cetății'', Ed. Bizantină, București, 2002.</ref>, iar Prof. Constantin Străchinaru îl descrie ca un „prinț al spiritului, al trăirii prin reflexiune și al frumuseții”<ref name="ianolide">Ioan Ianolide. ''Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă'', Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4</ref>.
  
Ianolide a trecut prin Aiud (1941-1948) alături de [[Valeriu Gafencu]], [[Arsenie Papacioc]], și alții, de unde a fost transferat la Pitești, unde a suferit sub groaznicul [[Experimentul Pitești|Experiment din Pitești]]. A fost transferat în Târgu-Ocna, de unde a fost eliberat în 1964 alături de restul deținuților politici în viață. În libertate, Securitatea i-a interzis să se călugărească după cum și-ar fi dorit, iar o parte din manuscrisele sale au fost publicat în 2006 de [[Mănăstirea Diaconești]].
+
Ianolide a trecut prin Aiud (1941-1948) alături de [[Valeriu Gafencu]], [[Arsenie Papacioc]], Traian Trifan, și alții, de unde a fost transferat la Pitești, unde a suferit sub groaznicul [[Experimentul Pitești|Experiment din Pitești]]. După ce s-a îmbolnăvit grav, a fost mutat în penitenciarul-spital Târgu-Ocna, unde a reluat activitatea grupului misticilor alături de Valeriu Gafencu. Mai târziu a fost transferat înapoi la Aiud unde a suferit alături de membrii grupului [[Mișcarea Rugul Aprins|Rugul Aprins]]. În 1964 a fost eliberat alături de restul deținuților politici în viață. În libertate, Securitatea i-a interzis să se călugărească după cum și-ar fi dorit, iar o parte din manuscrisele sale au fost publicat în 2006 de Mănăstirea Diaconești.
  
 
În noaptea de [[25 mai]] 2024, [[moaște]]le lui Ioan Ianolide au fost deshumate la [[Mănăstirea Cernica]] pentru a fi reînhumate la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă<ref>Atitudini.com ''DESHUMAREA MĂRTURISITORULUI IOAN IANOLIDE. FOTO-VIDEO'', 26 mai 2024, URL: https://atitudini.com/2024/05/deshumarea-marturisitorului-ioan-ianolide/</ref>. În momentul deshumării, participanții au mărturisit că a „''izvorât o mireasmă sfințitoare de nedescris''”<ref>Ioan-Radu Gava. DCNews, 25 mai 2024. URL: https://www.dcnews.ro/au-fost-deshumate-moastele-marturisitorului-ioan-ianolide-oamenii-spun-ca-ar-fi-izvorat-o-mireasma-sfintitoare-de-nedescris-video-foto_960242.html</ref>.
 
În noaptea de [[25 mai]] 2024, [[moaște]]le lui Ioan Ianolide au fost deshumate la [[Mănăstirea Cernica]] pentru a fi reînhumate la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă<ref>Atitudini.com ''DESHUMAREA MĂRTURISITORULUI IOAN IANOLIDE. FOTO-VIDEO'', 26 mai 2024, URL: https://atitudini.com/2024/05/deshumarea-marturisitorului-ioan-ianolide/</ref>. În momentul deshumării, participanții au mărturisit că a „''izvorât o mireasmă sfințitoare de nedescris''”<ref>Ioan-Radu Gava. DCNews, 25 mai 2024. URL: https://www.dcnews.ro/au-fost-deshumate-moastele-marturisitorului-ioan-ianolide-oamenii-spun-ca-ar-fi-izvorat-o-mireasma-sfintitoare-de-nedescris-video-foto_960242.html</ref>.

Versiunea curentă din 29 mai 2024 08:06

Portretul lui Ioan Ianolide din tinerețe, înainte de arest.

Ioan Ianolide (n. 27 ianuarie 1919, Dobrotești, jud. Teleorman – d. 5 februarie 1986, București) a fost unul din principalii lideri ai grupului misticilor din închisorile comunite, suferind în temnițe timp de 23 de ani pentru credința sa. Părintele Constantin Voicescu mărturisește despre Ianolide că „deși relativ tânăr, câștigase înțelepciunea filocalică a unui mare avă”[1], iar Prof. Constantin Străchinaru îl descrie ca un „prinț al spiritului, al trăirii prin reflexiune și al frumuseții”[2].

Ianolide a trecut prin Aiud (1941-1948) alături de Valeriu Gafencu, Arsenie Papacioc, Traian Trifan, și alții, de unde a fost transferat la Pitești, unde a suferit sub groaznicul Experiment din Pitești. După ce s-a îmbolnăvit grav, a fost mutat în penitenciarul-spital Târgu-Ocna, unde a reluat activitatea grupului misticilor alături de Valeriu Gafencu. Mai târziu a fost transferat înapoi la Aiud unde a suferit alături de membrii grupului Rugul Aprins. În 1964 a fost eliberat alături de restul deținuților politici în viață. În libertate, Securitatea i-a interzis să se călugărească după cum și-ar fi dorit, iar o parte din manuscrisele sale au fost publicat în 2006 de Mănăstirea Diaconești.

În noaptea de 25 mai 2024, moaștele lui Ioan Ianolide au fost deshumate la Mănăstirea Cernica pentru a fi reînhumate la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă[3]. În momentul deshumării, participanții au mărturisit că a „izvorât o mireasmă sfințitoare de nedescris[4].

Acest articol face parte din seria
Sfinții Închisorilor
Sfintii inchisorilor icoana.jpg
General
Introducere
Experimentul Pitești
Mucenicii din Gherla
Grupul misticilor –– Rugul Aprins
Rugăciunea inimii
Spiritualitatea luptei anticomuniste
Mucenici
Valeriu GafencuConstantin Oprișan
Mircea VulcănescuGherasim Iscu
Gheorghe Jimboiu
Mărturisitori
Arsenie PapaciocIustin Pârvu
Benedict GhiușGheorghe Calciu
Ioan IanolideAdrian Făgețeanu
Radu Gyr
Liste
Sfinții închisorilor
Poeții închisorilor
Cărți
Alte resurse

Copilăria

Se naște în 1919 în comuna Dobrotești ca al doilea fiu al lui Nicoale și Aspasia Ianolide. Ianolide își amintește cum în 1931, la 12 ani, postea cu sentimentul că numai așa putea participa la praznicul Nașterii. Când se tăia porcul, nu-i lăsa deloc gura apă, căci aștepta „Crăciunul cu un nesaț ce depășea poftele copilului”[2].

„Cum eram un copil timid, nu îndrăzneam să mă apropii cu iscodiri față de oameni; de altfel, nici nu cred că aceasta ar fi priit sufletului meu, căci privindu-i cu pleoapele lăsate, eu îi înfrumusețam cu tot ce era mirific în mine și-i iubeam cu atât mai mult. Cutezanța fratelui meu, care-i ispitea pe oameni cu tot felul de întrebări până-i punea în încurcătură, pe mine mă indispunea.

În sărbători mi se părea că fiecare om a primit o vibrație de lumină și bucurie și că toți văd tainele lui Dumnezeu. Mă uimeau bătrânii în biserică cum își cereau iertare între ei și se împăcau, chiar de erau în dușmănie. Până și limbuta țața Stanca se împăca spășită cu certăreață Mărioara, cu care se sfădea pentru te miri ce fleac, cu deosebire pentru năzdrăvăniile copiilor. Limbile lor ascuțite, stridente, vehemente, care împroșcaseră cu toate blestemele și cu toți dracii din iad, acum se înmuiau blând și-și cereau iertare – și credeam eu că ăsta e semnul minunii ce plutea în aer.
(Ioan Ianolide[2])

Pe vreme ce creștea, Ianolide simțea că intră „în conflict cu lumea burgheză, care a degradat rușinos viața creștină”. Astfel, în 1937 se alătură Frățiilor de Cruce, grupuri de studenți create pentru educație moral-religioasă.

După absolvirea liceului, Ianolide începe studiile de drept la București. În București continuă să participe în Frățiile de Cruce fiind șef de grup.

Arestarea

Arestul în pădure

Ion Popescu și Alexandru Virgil Ioanid își amintesc momentul arestării, fiind parte din grupul de studenți arestați[2].

În toamna anului 1941, după intrarea României în război, Ianolide a fost arestat în pădurea Montesquieu, la marginea Bucureștiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acțiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea țara.

Siguranța statului a împânzit pădurea și zona învecinată cu agenți, care au arestat pe toți tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturați astfel șaizeci și șapte de tineri. Printre cei prinși s-am numărat și Ion Popescu și Alexandru Virgil Ioanid. Curând a fost adus lângă ei și Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit și bruscat de agenți. În ciuda tratamentului brutal, se ținea drept și cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie și îmbărbătare pentru ceilalți.

Anchetele și procesul

Urcați în două autobuze ale Serviciului de Siguranță au fost duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, amenințări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoașterii intenției de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăției asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui Ioan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest șaisprezece inși.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispoziții sau sugestii celorlalți, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conștiinței personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credința pe care o are și lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziție de drepți, a privit spre cer și figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorității de stat erau uluiți. Nu mai văzuseră așa ceva până atunci.

„Eram tineri, nu cunoșteam lumea, nu știam ce este viclenia și nici înțelepciunea. A fost o greșeală de tact modul nostru deschis în care am activat împotriva legilor nelegiuite și deci am fost arestați, iar acum aveam să săvârșim a doua greșeală prin lupta fățișă cu perversul și vicleanul Maior Magistrat. În vreme ce noi eram vinovați de naivitate idealistă, Maiorul Magistrat era specialist în crimele perverse.”
(Ioan Ianolide[2])

Aiud

Studenții sunt transportați într-o dubă la Aiud, o temniță veche cu peste trei sute de celule pe care Ianolide o descrie ca „un cavou cu oameni vii”, „un vapor ce transportă robi”. Cei sosiți erau studenți, elevi, tineri muncitori și câțiva tineri țărani, toți aparținând Frățiilor de Cruce și având o vârstă între 12 și 21 de ani. Toți prezenți aveau „convingerea ca nu făceau politică, ci educație”.

Fiecare a fost izolat în câte o celulă: „patru metri pe patru, fereastra zăbrelită, ușa zăvorâtă, pereții văruiți, un pat de fier negru acoperit de o saltea vânătă și ponosită. Dușumelele erau tocite de sutele de mii de pași făcuți de miile de ostatici ce au trecut pe acolo. Pereții erau burdușiți și ploșnițele nu se rușinau să mișune în căutarea hranei”[2].

„Încercăm să-L vestim pe Hristos cel răstignit în secolul XX. Aici s-au petrecut minuni, aici au renăscut sfințenia și martiriul, aici mărturisitorii și-au dăruit viața pentru credință. Aici holdele sunt coapte dar culegătorii sunt uciși. Aici se vrea uciderea sufletească a oamenilor!”
(Ioan Ianolide[2])

Preotul Liviu Brânzaș mărturisește că Ioan Ianolide alături de Valeriu Gafencu, Arsenie Papacioc, Gheorghe Jimboiu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Alexandru Virgil Ioanid și alții „s-au adâncit atât de mult în trăirea mistică, încât păreau niște monahi”[5].

„Nimeni, dar absolut nici o forță din lume ori din țară nu ne-a sprijinit. Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deși am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufletești și strădaniile de desăvârșire. Și am ajuns la conștiința păcatului și am plâns amar atât greșelile personale, cât și păcatele colectivității. Cine se vrea creștin trebuie să fie cu adevărat creștin. Am purces deci să purificăm sufletele și istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri și de tot păcatul. Am năzuit să trăim creștinește și știm că până la moarte omul trebuie să își scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.”
(Ioan Ianolide[2])

Virgil Maxim îl descrie pe Ianolide ca „un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-i sânge”[6].

Despre foamete

Mâncarea fiind mereu insuficientă, studenții erau înfometați permanent. Despre acestea, Ianolide își amintește astfel: „Unii și-ar putea închipui că am avut parte de felurite ispite trupești, dar ele n-au existat între noi, ci a fost lupta fiecăruia în parte, luptă în care ajutorul reciproc ne-a fost de mare folos. Am învățat că dacă nu lași mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Și un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Dacă îndeobște se observă influența trupului asupra sufletului, pentru oamenii duhovnicești este evidentă forța sufletului asupra trupului. Dacă de exemplu ești înfometat dar ești convins că trebuie să postești, în fața unor mâncăruri gustoase sucurile gastrice nu vor secreta. Dacă, invers, o minte (bolnavă) va considera că nu este oprit a pofti pe mama ta, o va pofti, deși în general asta nu se petrece tocmai datorită respectului nestrămutat al copilului față de mamă.”

Treptele păcatului

Tot în Aiud, Ianolide avansa în războiul nevăzut, mărturisind astfel: „Așa cum trupul este legat prin multe tentacule de lumea materială, tot așa mintea este în contact cu duhurile nevăzute, care vin fără voia noastră, ca o nadă. Omul le poate primi ori le poate respinge. Dar acest război nu e nici simplu și nici scurt, ci angajează sufletul într-o luptă complexă și de durată. Un gând primit devine poftă și hrănește imaginația și simțurile, apoi se transformă într-un plan, o dorință, o tendință gata de a se înfăptui. Până aici este războiul nevăzut. De aici se trece la fapte. Lupta trebuie dată la primul atac al duhurilor rele, adică gândul rău trebuie respins dintru început; dacă a fost primit, cel puțin să nu devină dorință; dacă a devenit dorință, atunci să nu devină hotărâre și plan, căci de la plan mai este un pas mic până la faptă. Aici trebuie dusă bătălie crâncenă, căci păcatul cel grav este cel cu fapta iar vindecarea păcatului este cu atât mai ușoară cu cât a fost învins de la primele momeli ale ispitei”.

Mândria

„Se întâmpla adesea să simțim unul față de altul porniri rele pentru un cuvânt nepotrivit, pentru o vorbă ce părea în plus, pentru un gest pripit, pentru o dorință ce părea exagerată. Chiar râvna unora poate sminti pe alții. Priceperea, inteligența și chiar virtutea pot fi prilej de poticnire pentru ceilalți. De ce? Din cauza subtilității și multitudinii de forme pe care le îmbracă mândria, orgoliul, slava deșartă, umplerea de sine, iubirea de sine, egoismul, egocentrismul. Așa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alții, să ne supunem unii altora așa cum ne-am supune lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi ne-a ispitit satana; dar prin fiecare dintre noi a lucrat Duhul Sfânt și a biruit.”

„Virtuți care în singurătate păreau bine înstăpânite în suflet, se dovedeau fragile la întâlnirea cu oamenii. Și ne gândeam: dacă cei ce se silesc întru trezvie pot să fie astfel ispitiți, atunci cei ce nici nu-și pun probleme de conștiință trăiesc, fără îndoială, în satanismul cel mai flagrant. Libertatea de fapt o dă trăirea în bine, iar în rău este numai robia.”

Mutarea la Pitești

Ioan Ianolide (stânga), Valeriu Gafencu, și mama lui Gafencu. Aici se aflau la Galda de Jos, o colonie de muncă cu condiții mai bune unde a stat între 1946 și 1948, înainte să fie mutat la Pitești.

În 1948 s-a comunicat că studenții vor fi duși de la Aiud la Pitești, elevii la Târgșor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galați, Râmnicu Sărat și Sighetul Marmației. De asemenea s-au deschis lagăre, culminând cu canalul morții Dunăre-Marea Neagră.

Li s-a spus astfel: „Vă vor duce la Pitești și acolo au să vă transforme în teroriști comuniști. Apoi au să vă împrăștie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deținuților politici. În acest fel regimul înțelege să scape de reacțiunea noastră a tuturor și să rămână ei stăpâni necontestați. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ține de cuvânt. Ne vor pune în situația de a ne ucide între noi.”

Pitești

Articol principal: Experimentul Pitești.

Penitenciarul Pitești era o temniță mai mică decât Aiudul. Ianolide își amintește astfel: „are celule izolate, dar și camere comune. Am fost primiți cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate”. Deținuții erau „elita tineretului acelei generații”.

Acolo, Ion Popescu și Alexandru Virgil Ioanid își amintesc astfel: „Influența exercitată de Ionel și Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulți le datorează nu numai însănătoșirea fizică, dar și propulsarea pe drumul spre desăvârșirea sufletească, întru Hristos”[2].

Viața duhovnicească

Ion Popescu și Alexandru Virgil Ioanid mărturisesc despre Ianolide în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994: „Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel își cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrângă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiați. La el harul era o răsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă își luase Ionel, din tinerețe, Rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugăciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinațiile lui inițiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătățire duhovnicească”[2].

Mutarea la Târgu-Ocna

Plin de teroare și știind că urma să fie torturat în cele mai înjositoare feluri, Ianolide își amintește astfel: „Am văzut iadul. L-am văzut pe satana. Clocotea sângele în tâmple. Mă treceau fiori când reci, când calzi. Numai inima continua să zică Rugăciunea. Eram tot mai aproape de Hristos, Îl iubeam mai mult și mă încredințam Lui. (...) Plângeam încetișor, când am simțit un val fierbinte că năvălește din piept spre cap. Simțeam că mă desfac, mă înec și mor. Am avut senzația eliberării și aproape că eram fericit. Sânge abundent a năvălit pe gură și pe nas. Era prima hemoptizie.”

„S-au trezit toți colegii de celulă. Careva a bătut în ușă și a anunțat cele ce se întâmplă. A venit chiar inspectorul. Eram într-un lac de sânge. Simțeam o mare ușurare în trup și-n suflet. Iertasem totul, îmi era milă de toți, până și de inspector, căci vedeam suferințele ce vor veni peste el. Așteptam să-mi dau sfârșitul și eram liniștit.”

Inspectorul însă ordonă ca Ianolide să fie trimis la Târgu-Ocna unde erau trimiși cei ce sufereau de tuberculoză.

Târgu-Ocna

„Pentru cineva ieșit din iadul din Pitești, Târgu-Ocna părea o binefacere cerească. În fiecare cameră erau zece paturi, fără a fi înghesuite. Ferestrele erau deschise. Până și la uși existau geamuri, care le deosebeau de clasica și barbara ușă de temniță. E adevărat că se închideau numai din afară și deci numai de către temniceri, dar în cursul zilei ele rămâneau deschise și se putea ieși la aer. Era o senzație de libertate prin faptul că puteai să te plimbi singur sub cerul deschis și să calci pe iarbă verde. (...) În aceste țarcuri existau niște minuni fără seamăn, pe care numai sufletele care le doresc și nu le au le pot vedea și care se numesc flori. Sunt puțini oameni în lume care să fi fost uluiți, uimiți, copleșiți de o floare ca de o minune a existenței, ca de o taină, ca de o deschidere spre rai. Am tremurat și am plâns când am văzut primele flori după ce am ieșit din orgia reeducării de la Pitești.”
(Ioan Ianolide[2].)

În primele zile acolo, „se mânca în neștire, zi și noapte, de frica foamei. Se mânca din foame psihologică, fiindcă deși erai plin, continua să-ți fie foame. Spectrul foamei a dispărut abia după vreun an de zile de hrană abundentă și de siguranța că, cel puțin atâta vreme cât vom rămâne aici, nu vom mai fi înfometați. Somnul a fost a doua ușurare, mai ales pentru cei ce veneau de la Canal, unde se muncea până la istovire douăzeci de ore din douăzeci și patru. Acești oameni au dormit în primele luni aproape necontenit, încât și când erau treziți pentru masă păreau că mănâncă dormind”.

Cu toate acestea, regimul de viața era sever. Bătaia a început din prima zi dar reeducarea „nu s-a putut manifesta în formele diabolice de la Pitești”. Din cauza unei încercări de sinucideri de care s-a auzit și în afara temniței, condițiile s-au îmbunătățit.

La Târgu-Ocna, Ianolide se va ocupa de bolnavii de tuberculoză, inclusiv de cel mai apropiat prieten al său, Valeriu Gafencu, care își va da sufletul acolo.

Aurelian Guță își amintește astfel: „Valeriu Gafencu, împreuna cu nedespărțitul său frate de credință și suferință Ioan Ianolide, au creat la Târgu-Ocna o adevărată comunitate spirituală, la care au aderat și de la care s-au adăpat oameni noi ce L-au cunoscut atunci mai adânc pe Dumnezeu, precum și alții care îl purtau în inimă, dar nu-I descifraseră încă toată măreția”[2].

„Printre cei sosiți cu unul din aceste loturi se afla și Ioan Ianolide, cel mai bun prieten din închisoare a lui Valeriu. Foarte slăbit la început, s-a refăcut repede și s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu și altor bolnavi. În jurul lor s-au grupat toți cei hotărâți să se opună „reeducării”, chiar cu prețul unor suferințe sfâșietoare și al sacrificării vieții, rămânând până la sfârșit pe poziția de mărturisire a Domnului Hristos și de respingere a ateismului comunist. Condiția reeducării era lepădarea de credință, apostazia.”
(Alexandru Virgil Ioanid[2].)

De asemenea, Aristide Lefa mărturisește că Ianolide „a jucat un rol deosebit în viața celor cu care împărtășea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta”[7].

După Târgu Ocna

Articol principal: Grupul misticilor.

La Târgu Ocna, Ianolide va sta până în luna februarie 1953 după care este transferat la Caransebeș, apoi la Jilava și din nou adus la Aiud. La Aiud, Ianolide va fi unul dintre liderii grupului misticilor.

Eliberarea

Din motive politice, s-a hotărât ca deținuții politici rămași în viață să fie eliberați pe 31 iulie în 1964. Această manevră avea menirea de a îmbunătăți relațiile politice cu Occidentul. Așadar, a fost dispoziție să fie doborâtă orice rezistență până la 31 iulie. În schimb, deținuților li se spunea că dacă nu se reeducă vor muri acolo.

Cei care au refuzat categoric reeducarea au fost masați în Zarcă și supuși unui regim de exterminare prin foamete, izolare, boală și pedepse. Pentru ceilalți s-a dat mâncare din belșug, proastă dar multă, ca să se întremeze puțin bietele schelete.

Ianolide a fost chemat de colonel și i-a vorbit de reeducare. El a răspuns:

- Problemele mele de conștiință le rezolv singur și nu permit amestecul nimănui.

- Ești nebun! a urlat el furios, și l-a trimis drept pedeapsă într-o cameră de alienați mintal, o primă experimentare a azilelor psihiatrice.

De acolo a ajuns mai târziu în Zarcă și apoi la spital până ce a fost eliberat.

În libertate

„Din 1964 până astăzi (1983) sunt încarcerat în mine însumi, deoarece lumea mă ostracizează, mă umilește și mă desconsideră. Nu eu, ci Hristos este urât și prigonit în mine.”
(Ioan Ianolide[2].)

Ioan Ianolide s-a eliberat după douăzeci și trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniței numită de deținuți „celulită”, ca urmare a șederii prelungi în celulele insalubre și igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngăduit să se refacă fizicește, iar sufletește a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autoritățile represive, care controlau și viața monahală, nu i-au permis[2].

Pentru a-și câștiga existența, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de științe Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a găsit prea puțină audiență în atmosfera de teroare și într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din țară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat pașaport, nu i s-a permis ieșirea din țară.

„După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinți și de soția lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane și cruciulițe pe care le împărțea celor din jur. Un săculeț cu astfel de medalioane si cruciulițe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au rămas de la Ioan, cu dorința de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: „Purtați-vă crucea!””
(Virgil Maxim[6].)

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit și un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământești a existenței lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire și devotament, de soția lui, Constanța Ianolide, care i-a alinat suferințele. Data trecerii în veșnicie a lui Ioan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

Cuvintele „Totul în Hristos” sunt scrise pe crucea de la mormântul său, pe care și l-a pregătit din timp în cimitirul Mănăstirii Cernica, spre a fi printre călugări măcar după moarte, dacă în timpul vieții nu i s-a îngăduit.

„Nu credem să existe formă de alienare, dezertare, derută ori prăbușire pe care să n-o fi întâlnit. Mărturisim că am cunoscut oameni posedați de toate duhurile imaginabile, de la prostie până la luciditate satanică, de la ignoranță până la negarea conștientă a evidenței, de la haotizare până la științifizarea nimicitoare, de la meschinul egoism până la supremul orgoliu.”
(Ioan Ianolide[2])

Scrieri

Timp de trei ani (1981-1984), urmărit, hărțuit, amenințat cu moartea de Securitate, Ioan Ianolide a scris sute de pagini acoperite cu litere mărunte, greu descifrabile, alcătuind un text nesistematizat, fără alineate, fără titluri. Pe unele din bilete autorul a notat astfel: „Am scris în pripă, pe furiș, singur și fără corecturi. Rog să se facă corecturi. Nu am avut documente, nici prieteni cu care să mă consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate, căci imediat ce o filă este scrisă, este bine ascunsă”.

Manuscrisele astfel redactate trebuiau însă ascunse de furia Securității. Prin urmare, Ioan Ianolide, a confecționat trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn a introdus alte cutii mai mici, de tablă, în care au stat ascunse manuscrisele până la moartea lui. După aceea, așa cum el însuși a dorit, cutiile au fost încredințate de soția sa unui prieten apropiat, fost deținut politic din Târgu-Ocna.

O parte din aceste manuscrise au fost trimise, prin grija celor care l-au cunoscut pe Ioan Ianolide, în Occident, în speranța că vor putea fi publicate acolo. În cele din urmă, după decembrie 1989, au fost readuse în țară din Elveția, la inițiativa Părintelui Constantin Voicescu, și date în grija unui monah care, prin rânduiala lui Dumnezeu le-a încredințat Mănăstirii Diaconești.

„Lucrată în cea mai mare parte, cu admirabilă și exemplară migală, pe parcursul mai multor ani, la Mănăstirea Diaconești (com. Agăș, jud. Bacău), unde a ajuns după lungi peripeții (împlinindu-se astfel și năzuința autorului dintr-o scurtă însemnare cu caracter testamentar: „Călugării vor fi cei mai îndreptățiți să se pronunțe asupra acestui document”), această carte este fără îndoială una dintre cele mai bune din întreaga literatură a închisorilor. Dar interesul ei nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească: anecdotica se complinește și se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosință că în temnițele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mișcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste).”
(Răzvan Codrescu[2])

Autobiografie la 64 de ani

În manuscrisele sale, Ianolide include și o autobiografie:

Am stat aproximativ cinci ani în totală izolare, de unul singur în celulă, flămând și gol. Am stat peste cinsprezece ani în camere comune, unele mai mici, altele mai mari, în care locuiam zi și noapte, obligați să facem toate necesitățile în interiorul camerei.

Uneori eram înghesuiți până la opt inși într-o celulă de doi metri pătrați, încât dormeam câte doi, trei sau patru pe un pat și ne frecam sufletele și trupurile, clipă de clipă, unii de alții. Mizeria, teroarea gardienilor, foamea, frigul și boala ni se păreau ușoare pe lângă teroarea reciprocă ce se crea între oameni diferiți, deznădăjduiți și adesea decăzuți.

Am fost flămând timp de peste douăzeci de ani, adesea distrofic din cauza subnutriției. Mi-am simțit trupul înghețat în toți anii temniței. Am fost bătut, chinuit și torturat ani de zile, până la distrugerea rezistenței fizice și sufletești. Am cunoscut îngrozitoarea experiență a trăirii dincolo de limitele suportabilului.

Timp de ani de zile am fost amenințat cu moartea. Necontenit mi s-a cerut sufletul. Ani mulți, vreo cinsprezece la număr, am fost terorizat să mă „reeduc". Am refuzat, temându-mă nu de moarte, ci de prăbușire. Numai Dumnezeu m-a apărat de cădere, căci nu există om care să reziste la toate chinurile.

Am întâlnit tot felul de oameni: tineri și bătrâni, intelectuali, muncitori, țărani, români, evrei, ruși, unguri, credincioși și atei, înțelepți și nebuni, sănătoși și bolnavi, ucigași și sinucigași, oameni curați și oameni perverși, sfinți și îndrăciți.

Am ascultat profesori, savanți, literați și am învățat mai mult decât la Universitate.

Am vegheat oameni ce mureau: unii erau deznădăjduiți, alții revoltați, alții senini. Am îngrijit pe generalul președinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpâni, fusese și el zvârlit în temniță. Mi-a fost dat mie să-i închid ochii.

Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea.

La sfârșitul acestei amarnice experiențe, numai Hristos rămâne viu, întreg și veșnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui și El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu și Om!

Citate

  • „Cu mari eforturi reușeam să mai repet Rugăciunea. Adesea mintea era incapabilă să repete cuvintele, dar inima, în ritmul bătăilor, îmi dădea simțământul comuniunii cu Dumnezeu.”
  • „Omul este mai rău când este îmbuibat decât atunci când este flămând.”
  • „Credința este o componentă a sufletului, o modalitate de a fi.”
  • „Frica de Dumnezeu este paza libertății, iar frica de lume este ușa robiei. (...) Frica de dumnezeu supune lui Dumnezeu - iar Dumnezeu îl eliberează, ăl desăvârșește și-l face pe om stăpân în lume.”
  • „Conștiința păcatului este vederea Legilor lui Dumnezeu.”
  • „Conștiința păcatului dovedește capacitatea omului de a se învinge pe sine însuși, răul din lume, și duhurile satanice din văzduh.”
  • „Am întâlnit oameni care au realizat plinul uman, sfințenia, martiriul - dar printr-o cernere de zeci și sute de mii care au eșuat.”
  • „Am pornit de la credință, ne-am luptat cu simțurile, cu problemele vieții materiale și sociale, cu oamenii așa cum sunt ei și treptat am pus ordine în suflet, în minte, în duh, în relația noastră cu lumea și universul.”
  • „Sfinții sunt oameni adevărați și nimic din ce e omenesc nu le lipsește, doar că în ei binele a învins răul.”
  • „Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare - a nu se confunda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul.”
  • „În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac.”
  • „Noi am pornit de la credință și am apărat credința cu prețul vieții. Am urmat calea spiritualității ortodoxe, ca fii ai Bisericii drept-măritoare. În condițiile de temniță ale martiriului, mica noastră comunitate L-a experiat pe Dumnezeu, simțindu-se Biserică, având trăirea unirii cu Hristos, a exprimării Adevărului lui Hristos ca act viu de viață.”
  • Celula de închisoare a fost și chilie și arenă romană cu fiare sălbatice.
  • „Fiecare om s-ar cuveni să cugete zilnic la câteva mărturisiri despre ceea ce se petrece în țările comuniste și zilnic să facă ceva pentru izbăvirea lumii de materialismul ateist.”

Note

  1. Costion Nicolescu, Părintele Voicescu - un duhovnic al cetății, Ed. Bizantină, București, 2002.
  2. 2,00 2,01 2,02 2,03 2,04 2,05 2,06 2,07 2,08 2,09 2,10 2,11 2,12 2,13 2,14 2,15 2,16 Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
  3. Atitudini.com DESHUMAREA MĂRTURISITORULUI IOAN IANOLIDE. FOTO-VIDEO, 26 mai 2024, URL: https://atitudini.com/2024/05/deshumarea-marturisitorului-ioan-ianolide/
  4. Ioan-Radu Gava. DCNews, 25 mai 2024. URL: https://www.dcnews.ro/au-fost-deshumate-moastele-marturisitorului-ioan-ianolide-oamenii-spun-ca-ar-fi-izvorat-o-mireasma-sfintitoare-de-nedescris-video-foto_960242.html
  5. Liviu Brânzaș. Raza din catacombă, Scara, București, 2001
  6. 6,0 6,1 Virgil Maxim. Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, 2002
  7. Aristide Lefa. Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, București, 1998.

A se vedea și

Surse

  • Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4