Ioan Iacob Hozevitul: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
m (Legături externe)
m (interwiki en)
Linia 205: Linia 205:
 
[[Categorie:Sfinţi]]
 
[[Categorie:Sfinţi]]
 
[[Categorie:Sfinţi români]]
 
[[Categorie:Sfinţi români]]
 +
 +
[[en:John James the Chozebite]]

Versiunea de la data 2 iunie 2012 18:48

Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, Românul
Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ
Date personale
Naștere 23 iulie, 1913, Crăiniceni, judeţul Botoşani
Mutare la Domnul (†) 5 august, 1960, Peştera Sf. Ana, Israel
Localizare România, Israel
Naționalitate română
Date cult
Tip cuvios
Data canonizării 20-21 iunie, 1992
Prăznuire la data de 5 august
Recunoaștere recunoscut de către BOR
Biserici patronate biserica seminarului teologic de la Mănăstirea Neamţ


Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenţi sfinţi din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamţ, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de vieţuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credinţă şi de vieţuire creştinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

Viaţa

S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Ecaterina şi Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinţi. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea "Iliuţă". La 6 luni de zile de la naştere, mama pruncului Ilie îşi dă sufletul. După doi ani, moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinţii. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinţei, învăţându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea rânduielilor creştineşti. În 1923 a decedat şi bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan şi lipsit de mângâierea părinţilor şi a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă şase copii.

Primii ani de şcoală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" la Lipcani-Hotin şi liceul "Dimitrie Cantemir" la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

Dorul spre Împărăţia lui Dumnezeu şi al vieţii pustniceşti, după exemplul şi pilda Părinţilor care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viaţa monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!" După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea!" Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde face ascultare, la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii.

Ioan Iacob Hozevitul

Între anii 1934-1935 îşi satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeaşi ascultare. La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălţarea Domnului – ctitorie a voievodului Ştefan cel Mare – primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Naş şi părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită.

Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin, în noiembrie acelaşi an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.

Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Obişnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, răbdând multe ispite. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.

În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului (înfiinţat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Nevoinţa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui şi rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreţinerea schitului şi odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârşea slujbele rânduite, spovedea închinătorii şi se retrăgea câteva ore la linişte într-o peşteră de pe malul Iordanului, iar dimineaţa se întorcea la schit cu chipul luminat.

Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos şi iubind desăvârşit linşitea şi rugăciunea, fericitul stareţ Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel. Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său.

În sărbători mari şi în posturi Sfântul Ioan săvârşea Sfânta Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei şi în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, unde scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

Sfântul Părinte Ioan

În vara anului 1960, era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse mai dinainte data sfârşitului său, pe care şi-a însemnat-o pe peretele peşterii. A fost înmormântat în peştera în care s-a nevoit şi care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi. La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, împreună cu câţiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocşi, şi chiar catolici, ca să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă, îl primesc. Această strămutare a moaştelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toţi ortodocşii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul sfinţilor, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ - Hozevitul", fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Recunoaştere

Chiar înainte de a fi procedat la "canonizare", adică la trecerea lui în rândul sfinţilor, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum şi în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioşii care ajungeau în faţa moaştelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.

În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamţ s-a construit o biserică în cinstea sa (sfinţită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic în anul 1996).

Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, şi patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.

Trăgându-se de origine din părţile Dorohoiului, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul şi mijlocitorul elevilor, profesorilor şi ostenitorilor acestei scoli teologice înaintea Bunului Dumnezeu.

Scrieri

Publicate

  • Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas
  • Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, "Hrană Duhovnicească", Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000, 624 p.
  • Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Jerusalem 1999 (conţine toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)

Fragmente

Canonisirea împiedicată de cei adormiţi

La un Preasfinţit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beţie.

Şi precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviinţă
să-l oprească de slujit.

S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
şi cei mari să aibă ştire.

Dar când dă să iscălească
Preasfinţitul la sfârşit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:

Sf. Ioan Hozevitul

„Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
şi scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.

Cugetând puţin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi ţiuie urechea
uneori de priveghere.

Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăşi
se aude glăsuire!

„Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
şi de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.

Dar venindu-şi iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.

Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.

Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
şi chemând pe cel cu vina,
cu blândeţe i-a grăit:

„Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste ştiri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”

„Toate sunt adevărate,
Preasfinţitul meu stăpân,
mă înşel cu băutura
şi de rău cu drept mă ţin!

De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”

„Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ţi-o împlineşti?
căci de-acuma ai pedeapsă
şapte ani să nu slujeşti!”

„Preasfinţite, eu din ziua
întru care m-ai sfinţit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.

Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuţi din viaţă
pururea să-i pomenesc.”

Auzind Vlădica asta
a-nţeles cine striga,
şi rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!

Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aş putea nedreptăţi!

Cei din viaţă cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câştigat!

Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!

Moaştele Sf Cuvios Ioan

Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Şi să nu mă uiţi pe mine
la a slujbei rânduieli!”

(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, ed. Lumină din Lumină, Bucureşti 2000, p. 140-142)

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Pe tine, Părinte, te cinstim, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat Crucea, urmând lui Hristos şi în valea Iordanului, în peşteră pustnicească, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău.

Alt tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat Crucea lui Hristos şi în valea Iordanului te-ai aşezat spre nevoinţă. Pentru aceasta şi cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 8-lea:

Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit şi în pustie locuind, cu liniştea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă şi cântare îţi aducem, zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.

Legături externe