Ioan Duca Vatațis

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 30 septembrie 2011 14:44, autor: Sîmbotin (Discuție | contribuții) (completări)
Salt la: navigare, căutare
Ioan Duca al III-lea Vataţis
Portret dintr-un manuscris din sec. XV

Sfântul şi dreptcredinciosul Ioan Duca al III-lea Vataţis (greacă: Ιωάννης Γ΄ Δούκας Βατάτζης, Iōannēs III Doukas Batatzēs, latină Ioan Ducas Vatatzes), cel Milostiv, a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1221-1254. A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe; fiind trecut în rândul sfinţilor, prăznuirea lui se face la data de 4 noiembrie.

Viaţa

Ioan al III-lea Duca Vataţis era fiul generalului Basileios Vatatzes, Duce al Traciei, care a murit în 1193. Mama sa era fiica lui Angelos Isaakios, Ioan fiind astfel văr cu împăraţii Isaac II Angelos și Alexios III Angelos. A avut doi fraţi mai mari.

Urmând tradiţia familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Lascaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soţ pentru fiica sa Irina şi ca moştenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familie Lascarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziţie faţă de domnia sa, din partea fraţilor împăratului defunct, Alexios şi Isaac.[1] Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în anul 1224, lângă orăşelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinşi în ciuda sprijinului pe care îl obţinuseră de la Imperiul Latin de Constantinopol. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul.

Bătălia de la Poimanenon, din 1224, a marcat o cotitură în cursul războaielor dintre „latini” (stăpânii Constantinopolului în acea perioadă) şi „niceeni”. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci invers. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui Vataţis, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Lascaris, Ioan al III-lea Duca a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici. Încurajat de aceste succese, el era gata să înceapă pregătirile pentru o expediție de recucerire a Constantinopolului, însă la Niceea a izbucnit o revoltă în fruntea căreia era chiar nepotul împăratului, Andronic Nestongos. Corăbiile pregătite pentru expediție au trebuit să fie incendiate, pentru a nu cădea în mâinile latinilor, iar basileul s-a îndreptat în grabă spre capitala Niceea pentru a lupta cu răzvrătiții. După înăbușirea rebeliunii, Andronic Nestongos și complicii săi au fost condamnați la diverse pedepse prin mutilare, dar toți au fost lăsați în viață. Cronicarul Georgios Acropolites, contemporanul lui Vataţis, scrie că „iubirea de oameni” a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a împăratului.

Dacă predecesorul său (Theodor I Lascaris) acordase cea mai mare atenție organizării Imperiului bizantin de Niceea ca atare, Ioan al III-lea socotea drept obiectiv al său întărirea țării, visând, totodată, să ducă la bun sfârșit opera predecesorului său și să ia Constantinopolul din mâinile latinilor. Ca să adune mijloacele necesare, basileul s-a folosit de pământurile vastelor sale domenii. Pe aceste teritorii erau create moșii imperiale, activitatea acestora aflându-se sub controlul personal al lui Ioan. Datorită unei politici fiscale înțelepte și probabil, aplicării pe scară largă a noilor metode de gospodărire, producția a atins, pe aceste moșii, un nivel foarte ridicat pentru acele timpuri. Guvernul a luat măsuri destinate să pună capăt scurgerii peste hotare a aurului. Un edict special al împăratului prescria, amenințând, în caz contrar, cu dezonoarea (termen juridic, care însemna pierderea unui șir de drepturi civile), abținerea de la cumpărarea obiectelor de lux de producție străină și limitarea la ceea ce produce pământul romeilor și pot face mâinile lor. Vataţis l-a mustrat chiar și pe fiul său, Theodor, când l-a văzut îmbrăcat în veșminte de mătase de peste mări. În urma acestor reforme, sub Ioan III, Imperiul de Niceea s-a îmbogățit fabulos într-un timp scurt. Iar, întrucât vecinii Imperiului, turcii, trăiau vremuri grele, din cauza înaintării mongolilor, și o mulțime de refugiați își căutau scăparea de nomazi pe pământurile grecilor, a crescut și numărul locuitorilor acestuia.

În lungile pagini ale analelor bizantine, nu e uşor să fie găsite personaje remarcabile ca împăraţii Theodor Lascaris şi Ioan Duca Vataţis, care au ridicat şi au ţinut sus stindardul roman la Niceea, în Bitinia. Virtuţile cu care erau înzestraţi fiecare nu erau deloc aceleaşi, ceea ce, din fericire se potrivea cu situaţia lor deosebită.

În timpul primelor sale eforturi, fugarul Lascaris dispunea numai de trei oraşe şi două mii de soldaţi. Domnia sa a fost marcată de fapte energice şi acte generoase inspirate de disperare. Odată cu fiecare operaţie militară el îşi risca viaţa şi coroana, iar duşmanii săi de pe Hellespont şi Meandru erau surprinşi de iuţeala cu care proceda şi învinşi de îndrăzneala lui; în timpul celor optsprezece ani victorioşi ai domniei lui, principatul Niceei a cunoscut treptat măreţia unui imperiu.

Tronul lui Vataţis, ginerele şi urmaşul său, a fost aşezat pe o bază mai solidă; acesta dispunea de un câmp de activitate mai vast şi de resurse mai îmbelşugate; şi era în firea, cât şi în interesul său, să calculeze riscurile şi să pândeascâ mommentul prielnic pentru realizarea scopurilor sale. Odată cu decăderea stăpânirii latinilor asupra Constantinopolului, acţiunile politice şi militare ale lui Ioan Duca Vataţis apar ca o înaintare prudentă şi treptată a unui cuceritor care, în timpul unei domnii de treizeci de ani, a eliberat provinciile de uzurpatorii băştinaşi şi străini până când a ajuns „să strângă ca într-un cleşte Constantinopolul imperial, trunchi fără frunze şi sevă, menit să se prăbuşească la prima lovitură de secure”.


Ioan Duca Vataţis şi creştinismul ortodox

Note

  1. Edward Gibbon, - Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

Surse

Legături externe