Ioan Duca Vatațis: Diferență între versiuni
(micşorare imagine) |
(→Viaţa: completări şi leg. int.) |
||
| Linia 8: | Linia 8: | ||
Urmând tradiţia familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Laskaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soţ pentru fiica sa Irina şi ca moştenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familie Laskarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziţie faţă de domnia sa, din partea fraţilor împăratului defunct, Alexios şi Isaac.<ref>Edward Gibbon, - ''Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman'', Editura Minerva, Bucureşti, 1976</ref> Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în anul 1224, lângă orăşelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinşi în ciuda sprijinului pe care îl obţinuseră de la Imperiul Latin de [[Constantinopol]]. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul. | Urmând tradiţia familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Laskaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soţ pentru fiica sa Irina şi ca moştenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familie Laskarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziţie faţă de domnia sa, din partea fraţilor împăratului defunct, Alexios şi Isaac.<ref>Edward Gibbon, - ''Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman'', Editura Minerva, Bucureşti, 1976</ref> Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în anul 1224, lângă orăşelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinşi în ciuda sprijinului pe care îl obţinuseră de la Imperiul Latin de [[Constantinopol]]. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul. | ||
| + | |||
| + | Bătălia de la Poimanenon, din 1224, a marcat o cotitură în cursul războaielor dintre „latini” (stăpânii Constantinopolului în acea perioadă) şi „niceeni”. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci invers. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui Vataţis, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Laskaris, Ioan al III-lea Duca a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici. Încurajat de aceste succese, el era gata să înceapă pregătirile pentru o expediție de recucerire a Constantinopolului, însă la Niceea a izbucnit o revoltă în fruntea căreia era chiar nepotul împăratului, Andronic Nestongos. Corăbiile pregătite pentru expediție au trebuit să fie incendiate, pentru a nu cădea în mâinile latinilor, iar basileul s-a îndreptat în grabă spre capitala Niceea pentru a lupta cu răzvrătiții. După înăbușirea rebeliunii, Andronic Nestongos și complicii săi au fost condamnați la diverse pedepse prin mutilare, dar toți au fost lăsați în viață. Cronicarul Georgios Acropolites, contemporanul lui Vataţis, scrie că „''[[iubirea]] de oameni''” a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a împăratului. | ||
==Ioan Duca Vataţis şi creştinismul ortodox== | ==Ioan Duca Vataţis şi creştinismul ortodox== | ||
Versiunea de la data 14 noiembrie 2010 06:43
| La acest articol se lucrează chiar în acest moment!
Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului. |
Portret dintr-un manuscris din sec. XV
Sfântul şi dreptcredinciosul Ioan Duca al III-lea Vataţis (greacă: Ιωάννης Γ΄ Δούκας Βατάτζης, Iōannēs III Doukas Batatzēs, latină Ioan Ducas Vatatzes), cel Milostiv, a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între 1221-1254. A fost un puternic apărător al credinţei ortodoxe; fiind trecut în rândul sfinţilor, prăznuirea lui se face la data de 4 noiembrie.
Viaţa
Ioan al III-lea Duca Vataţis era fiul generalului Basileios Vatatzes, Duce al Traciei, care a murit în 1193. Mama sa era fiica lui Angelos Isaakios, Ioan fiind astfel văr cu împăraţii Isaac II Angelos și Alexios III Angelos. A avut doi fraţi mai mari.
Urmând tradiţia familiei sale, Ioan a avut o carieră militară de succes, fiind remarcat de împăratul Theodor I Laskaris. În 1212, a fost ales de către împărat ca soţ pentru fiica sa Irina şi ca moştenitor al tronului. Acest aranjament excludea însă membrii familie Laskarizilor de la succesiunea imperială, ceea ce a provocat ulterior tulburări politice. Astfel, după moartea lui Theodor, când Ioan al III-lea Duca a devenit împărat (în luna decembrie 1221), a trebuit să înfrunte o puternică opoziţie faţă de domnia sa, din partea fraţilor împăratului defunct, Alexios şi Isaac.[1] Totul s-a încheiat cu o bătălie care a avut loc în anul 1224, lângă orăşelul Poimanenon, bătălie în care adversarii săi au fost învinşi în ciuda sprijinului pe care îl obţinuseră de la Imperiul Latin de Constantinopol. În urma acestei victorii, Ioan al III-lea Duca a silit Imperiul Latin de Constantinopol să-i facă concesii teritoriale; mai mult, în 1225, în urma unei incursiunea în partea europeană a imperiului, Ioan a preluat Adrianopolul.
Bătălia de la Poimanenon, din 1224, a marcat o cotitură în cursul războaielor dintre „latini” (stăpânii Constantinopolului în acea perioadă) şi „niceeni”. De acum înainte, nu grecii erau cei siliți să țină piept presiunii latinilor, ci invers. Posesiunile cruciaților din Asia Mică s-au predat, una după alta, lui Vataţis, care și-a câștigat repede faima unui comandant de oști de temut. Îndată după victoria asupra fraților Laskaris, Ioan al III-lea Duca a echipat o flotă și a recucerit insulele Lesbos, Samos, Chios și alte câteva insule mai mici. Încurajat de aceste succese, el era gata să înceapă pregătirile pentru o expediție de recucerire a Constantinopolului, însă la Niceea a izbucnit o revoltă în fruntea căreia era chiar nepotul împăratului, Andronic Nestongos. Corăbiile pregătite pentru expediție au trebuit să fie incendiate, pentru a nu cădea în mâinile latinilor, iar basileul s-a îndreptat în grabă spre capitala Niceea pentru a lupta cu răzvrătiții. După înăbușirea rebeliunii, Andronic Nestongos și complicii săi au fost condamnați la diverse pedepse prin mutilare, dar toți au fost lăsați în viață. Cronicarul Georgios Acropolites, contemporanul lui Vataţis, scrie că „iubirea de oameni” a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a împăratului.
Ioan Duca Vataţis şi creştinismul ortodox
Note
- ↑ Edward Gibbon, - Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
