Infailibilitate

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 3 decembrie 2018 11:49, autor: Cristianm (Discuție | contribuții)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Infailibilitatea (lat. in + fallo — fallere = a nu greşi, a rămâne fidel) este făgăduinţa făcută Bisericii de a fi «stâlpul şi temelia» adevărului (I Tim. 3, 15), adică de a fi păzită de greşeală prin asistenta Duhului Sfânt, atunci când învaţă credinţa adevărată.

Elemente esenţiale

Infailibilitatea îşi are sursa în această dublă fidelitate : a lui Hristos faţă de Trupul Său — Biserica, şi a Bisericii, faţă de Capul ei — Hristos, astfel încât porţile iadului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt şi preoţie împărătească» (I Pt. 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esenţiale : a) starea de sfinţenie, sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne adevărul. în fond, aceasta este lucrarea proprie credinţei : de a deosebi binele de rău, adevărul de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea harismei credinţei; b)corespondenţa dintre didascalia apostolică şi Tradiţia permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credinţa Bisericii trebuie să consume cu ceea ce este descoperit în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia apostolică. Biserica nu creează dogmele, ci distilează pentru fiecare epocă şi situaţie doctrina dată odată pentru totdeauna.

În ceea ce priveşte slujirea învăţătoare în Biserică, aceasta aparţine episcopatului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria şi dreptul de a propune credinţa. Totuşi «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin hirotonie, ci aparţine întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui episcop sau a unei Biserici locale. Ea este mai degrabă o speranţă şi o făgăduinţă făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a sinodului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. sensum fidelium), prin discernământul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definiţiile sinoadelor nu au autoritate pentru credinţă. Această concepţie pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul ; de aceea autoritatea de a învăţa are un caracter ecleziologic, conciliar şi harismatic (a se vedea Autoritate). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor faţă de conştiinţa Bisericii. De altfel, Ortodoxia n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învăţătura de credinţă în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unităţii dogmatice a Bisericii.

Infailibilitatea în teologia catolică

Catolicismul vorbeşte de infailibilitatea episcopului de Roma, căruia i s-ar fi făgăduit o asistenţă specială a Duhului Sfânt, în calitatea sa de succesor al apostolului Petru (Mt. 16, 18—19). Conciliul Vatican I (sesiunea VI/1870) afirmă că papa nu poate greşi când vorbeşte «ex cathedra», adică atunci când împlinind funcţia de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor, în virtutea autorităţii sale apostolice supreme, proclamă în formă definitivă o doctrină de credinţă sau de imorală, pentru a fi ţinută de Biserica universală (Constituţia «Pastor Aeternus» şi Constituţia dogmatică, «Lumen Gentium», nr. 25, a Conciliului Vatican II).

Biserica Ortodoxă nu acceptă această învăţătură, deoarece ea contravine tradiţiei autentice patristice, care recunoaşte : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învăţătoare, şi b) scrutinul sfinţilor sau conştiinţa Bisericii (lat. consensus ecclesiae)în receptarea deciziilor sinodale.

Bibliografie

  • N. Afanassieff, L'infaillibilité de l'Eglise du point de vue d'une theologien orthodoxe, în vol. coll. «L'infaillibilité de l'Eglise», Editions de Chevetogne, Chevetogne, 1963, p. 183—202 ;
  • Ion Bria, Infailibilitatea Bisericii, în «Ortodoxia», XII (1960), nr. 3, p. 494—504;
  • Idem, Infailibilitatea şi primatul papal în discuţia primului Sinod Vatican, în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 3, p. 454—459;
  • Gustave Thils, L'infaillibilité du peuple chretien «in credendo», Desclee de Brouwer, Paris, 1963;
  • Ep. Antonie Plămădeală, Hans Kung şi declaraţia «Mysterium Ecclesiae», în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 1, p. 5—69.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Infailibilitate”