Infailibilitate: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Pagină nouă: '''Infailibilitatea''' (lat. in + fallo — fallere = a nu greşi, a rămâne fidel) este făgăduinţa făcută Bisericii de a fi «stâlpul şi temelia» adevărului (I Tim. 3, 15),...)
 
m
 
(Nu s-au afișat 4 versiuni intermediare efectuate de alți 3 utilizatori)
Linia 1: Linia 1:
'''Infailibilitatea''' (lat. in + fallo — fallere = a nu greşi, a rămâne fidel) este făgăduinţa făcută Bisericii de a fi «stâlpul şi temelia» adevărului (I Tim. 3, 15), adică de a fi păzită de greşeală prin asistenta [[Duhul Sfânt|Duhului Sfânt]], atunci când învaţă credinţa adevărată.  
+
'''Infailibilitatea''' (lat. in + fallo — fallere = a nu greși, a rămâne fidel) este făgăduința făcută Bisericii de a fi «stâlpul și temelia» adevărului ([[Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel|I Timotei]] 3, 15), adică de a fi păzită de greșeală prin asistenta [[Duhul Sfânt|Duhului Sfânt]], atunci când învață credința adevărată.  
  
==Elemente esenţiale==
+
==Elemente esențiale==
Infailibilitatea îşi are sursa în această dublă fidelitate : a lui [[Hristos]] faţă de Trupul Său — [[Biserica]], şi a Bisericii, faţă de Capul ei — Hristos, astfel încât porţile [[iad]]ului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt şi [[preoţie]] împărătească» (I Pt. 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esenţiale : a) starea de [[sfinţenie]], sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne [[adevărul]]. în fond, aceasta este lucrarea proprie credinţei : de a deosebi binele de rău, adevărul de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea [[harismă|harismei]] credinţei; b)corespondenţa dintre didascalia apostolică şi [[Tradiţia]] permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credinţa Bisericii trebuie să consune cu ceea ce este descoperit în [[Sfânta Scriptură]] şi în Tradiţia apostolică. Biserica nu creează [[Dogmă|dogmele]], ci distilează pentru fiecare epocă şi situaţie doctrina dată odată pentru totdeauna.
+
Infailibilitatea își are sursa în această dublă fidelitate : a lui [[Hristos]] față de Trupul Său — [[Biserica]], și a Bisericii, față de Capul ei — Hristos, astfel încât porțile [[iad]]ului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt și [[preoție]] împărătească» ([[Epistola I a Sf. Apostol Petru|I Petru]] 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esențiale : a) starea de [[Sfânt|sfințenie]], sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne [[adevăr|adevărul]]. În fond, aceasta este lucrarea proprie credinței : de a deosebi binele de rău, [[Adevăr|adevărul]] de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea [[harismă|harismei]] credinței; b)corespondența dintre didascalia apostolică și [[Tradiția]] permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credința Bisericii trebuie să consume cu ceea ce este descoperit în [[Sfânta Scriptură]] și în Tradiția apostolică. Biserica nu creează [[Dogmă|dogmele]], ci distilează pentru fiecare epocă și situație doctrina dată odată pentru totdeauna.
  
În ceea ce priveşte slujirea învăţătoare în Biserică, aceasta aparţine [[episcopat]]ului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria şi dreptul de a propune credinţa. Totuşi «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin [[hirotonie]], ci aparţine întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui [[episcop]] sau a unei [[Biserică locală|Biserici locale]]. Ea este mai degrabă o [[speranţă]] şi o făgăduinţă făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a [[sinod]]ului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. ''sensum fidelium''), prin [[discernământ]]ul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definiţiile sinoadelor nu au autoritate pentru credinţă. Această concepţie pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul ; de aceea autoritatea de a învăţa are un caracter ecleziologic, conciliar şi harismatic (a se vedea [[Autoritate]]). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor faţă de [[conştiinţa Bisericii]]. De altfel, [[Ortodoxia]] n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învăţătura de credinţă în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unităţii dogmatice a Bisericii.
+
În ceea ce privește slujirea învățătoare în Biserică, aceasta aparține [[episcopat]]ului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria și dreptul de a propune credința. Totuși «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin [[hirotonie]], ci aparține întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui [[episcop]] sau a unei [[Biserică locală|Biserici locale]]. Ea este mai degrabă o [[nădejdea|speranță]] și o făgăduință făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a [[sinod]]ului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. ''sensum fidelium''), prin [[discernământ]]ul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definițiile sinoadelor nu au autoritate pentru credință. Această concepție pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul; de aceea autoritatea de a învăța are un caracter ecleziologic, conciliar și harismatic (a se vedea [[Autoritate]]). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor față de [[conștiința Bisericii]]. De altfel, [[Ortodoxia]] n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învățătura de credință în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unității dogmatice a Bisericii.
  
 
==Infailibilitatea în teologia catolică==
 
==Infailibilitatea în teologia catolică==
[[Catolicism]]ul vorbeşte de infailibilitatea episcopului de [[Roma]], căruia i s-ar fi făgăduit o asistenţă specială a Duhului Sfânt, în calitatea sa de succesor al [[Apostolul Petru|apostolului Petru]] (Mt. 16, 18—19). Conciliul Vatican I (sesiunea VI/1870) afirmă că [[papa]] nu poate greşi când vorbeşte «ex cathedra», adică atunci când împlinind funcţia de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor, în virtutea autorităţii sale apostolice supreme, proclamă în formă definitivă o doctrină de credinţă sau de imorală, pentru a fi ţinută de Biserica universală (Constituţia «Pastor Aeternus» şi Constituţia dogmatică, «Lumen Gentium», nr. 25, a Conciliului Vatican II).
+
[[Catolicism]]ul vorbește de infailibilitatea episcopului de [[Roma]], căruia i s-ar fi făgăduit o asistență specială a Duhului Sfânt, în calitatea sa de succesor al [[Apostolul Petru|apostolului Petru]] (Mt. 16, 18—19). Conciliul Vatican I (sesiunea VI/1870) afirmă că [[papa]] nu poate greși când vorbește «ex cathedra», adică atunci când împlinind funcția de păstor și de învățător al tuturor creștinilor, în virtutea autorității sale apostolice supreme, proclamă în formă definitivă o doctrină de credință sau de imorală, pentru a fi ținută de Biserica universală (Constituția «Pastor Aeternus» și Constituția dogmatică, «Lumen Gentium», nr. 25, a Conciliului Vatican II).
  
[[Biserica Ortodoxă]] nu acceptă această învăţătură, deoarece ea contravine tradiţiei autentice patristice, care recunoaşte : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învăţătoare, şi b) scrutinul [[sfinţi]]lor sau conştiinţa Bisericii (lat. ''[[consensus ecclesiae]]'')în receptarea deciziilor sinodale.
+
[[Biserica Ortodoxă]] nu acceptă această învățătură, deoarece ea contravine tradiției autentice patristice, care recunoaște : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învățătoare, și b) scrutinul [[sfinți]]lor sau conștiința Bisericii (lat. ''consensus ecclesiae'') în receptarea deciziilor sinodale.
  
 
==Bibliografie==
 
==Bibliografie==
 
*N. Afanassieff, ''L'infaillibilité de l'Eglise du point de vue d'une theologien orthodoxe'', în vol. coll. «L'infaillibilité de l'Eglise», Editions de Chevetogne, Chevetogne, 1963, p. 183—202 ;  
 
*N. Afanassieff, ''L'infaillibilité de l'Eglise du point de vue d'une theologien orthodoxe'', în vol. coll. «L'infaillibilité de l'Eglise», Editions de Chevetogne, Chevetogne, 1963, p. 183—202 ;  
*Ion Bria, ''Infailibilitatea Bisericii'', în «Ortodoxia», XII (1960), nr. 3, p. 494—504;  
+
*[[Ion Bria]], ''Infailibilitatea Bisericii'', în «Ortodoxia», XII (1960), nr. 3, p. 494—504;  
*Idem, ''Infailibilitatea şi primatul papal în discuţia primului Sinod Vatican'', în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 3, p. 454—459;  
+
*Idem, ''Infailibilitatea și primatul papal în discuția primului Sinod Vatican'', în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 3, p. 454—459;  
 
*Gustave Thils, ''L'infaillibilité du peuple chretien «in credendo»'', Desclee de Brouwer, Paris, 1963;  
 
*Gustave Thils, ''L'infaillibilité du peuple chretien «in credendo»'', Desclee de Brouwer, Paris, 1963;  
*Ep. Antonie Plămădeală, ''Hans Kung şi declaraţia «Mysterium Ecclesiae»'', în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 1, p. 5—69.
+
*Ep. [[Antonie Plămădeală]], ''Hans Kung și declarația «Mysterium Ecclesiae»'', în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 1, p. 5—69.
  
 
==Surse==
 
==Surse==
* Ion Bria, Diactionar de teologie ortodoxa
+
* Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ''Dicționar de teologie ortodoxă'', EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Infailibilitate”
  
 
[[Categorie:Teologie]]
 
[[Categorie:Teologie]]
 
[[Categorie:Eclesiologie]]
 
[[Categorie:Eclesiologie]]

Versiunea curentă din 6 februarie 2023 21:10

Infailibilitatea (lat. in + fallo — fallere = a nu greși, a rămâne fidel) este făgăduința făcută Bisericii de a fi «stâlpul și temelia» adevărului (I Timotei 3, 15), adică de a fi păzită de greșeală prin asistenta Duhului Sfânt, atunci când învață credința adevărată.

Elemente esențiale

Infailibilitatea își are sursa în această dublă fidelitate : a lui Hristos față de Trupul Său — Biserica, și a Bisericii, față de Capul ei — Hristos, astfel încât porțile iadului nu o vor birui. Ea este un atribut al Bisericii în totalitatea ei, în calitatea acesteia de «neam sfânt și preoție împărătească» (I Petru 2, 9). Infailibilitatea are două elemente esențiale : a) starea de sfințenie, sau capacitatea spirituală a Bisericii de a discerne adevărul. În fond, aceasta este lucrarea proprie credinței : de a deosebi binele de rău, adevărul de minciună ; de aceea infailibilitatea presupune exercitarea harismei credinței; b)corespondența dintre didascalia apostolică și Tradiția permanent actuală a Bisericii, sau «memoria Christi». Credința Bisericii trebuie să consume cu ceea ce este descoperit în Sfânta Scriptură și în Tradiția apostolică. Biserica nu creează dogmele, ci distilează pentru fiecare epocă și situație doctrina dată odată pentru totdeauna.

În ceea ce privește slujirea învățătoare în Biserică, aceasta aparține episcopatului, fie în mod particular, fie în mod conciliar, care are datoria și dreptul de a propune credința. Totuși «harisma veritatis» nu este o posesiune individuală, transmisă prin hirotonie, ci aparține întregii Biserici (Iez. 3, 17—18). Ea este un dar al Bisericii în general, nu o harismă personală a unui episcop sau a unei Biserici locale. Ea este mai degrabă o speranță și o făgăduință făcută poporului lui Dumnezeu. În acest sens, infailibilitatea episcopatului sau a sinodului nu este «per se» ci «ex consensu ecclesiae». Fără acceptarea sau receptarea unanimă de către Biserică (lat. sensum fidelium), prin discernământul ei noetic ca dar al Duhului Sfânt, definițiile sinoadelor nu au autoritate pentru credință. Această concepție pune în valoare capacitatea fiecărui credincios de a discerne Adevărul; de aceea autoritatea de a învăța are un caracter ecleziologic, conciliar și harismatic (a se vedea Autoritate). În acest sens, infailibilitatea sinoadelor este «analogică», adică potrivit cu fidelitatea lor față de conștiința Bisericii. De altfel, Ortodoxia n-a insistat asupra ideii că sinoadele ar fi singurul mijloc de a propune învățătura de credință în formă definitivă, cu toate că ele au avut un mare rol pentru păstrarea unității dogmatice a Bisericii.

Infailibilitatea în teologia catolică

Catolicismul vorbește de infailibilitatea episcopului de Roma, căruia i s-ar fi făgăduit o asistență specială a Duhului Sfânt, în calitatea sa de succesor al apostolului Petru (Mt. 16, 18—19). Conciliul Vatican I (sesiunea VI/1870) afirmă că papa nu poate greși când vorbește «ex cathedra», adică atunci când împlinind funcția de păstor și de învățător al tuturor creștinilor, în virtutea autorității sale apostolice supreme, proclamă în formă definitivă o doctrină de credință sau de imorală, pentru a fi ținută de Biserica universală (Constituția «Pastor Aeternus» și Constituția dogmatică, «Lumen Gentium», nr. 25, a Conciliului Vatican II).

Biserica Ortodoxă nu acceptă această învățătură, deoarece ea contravine tradiției autentice patristice, care recunoaște : a) colegialitatea episcopilor (sau autoritatea conciliară) în exercitarea slujirii învățătoare, și b) scrutinul sfinților sau conștiința Bisericii (lat. consensus ecclesiae) în receptarea deciziilor sinodale.

Bibliografie

  • N. Afanassieff, L'infaillibilité de l'Eglise du point de vue d'une theologien orthodoxe, în vol. coll. «L'infaillibilité de l'Eglise», Editions de Chevetogne, Chevetogne, 1963, p. 183—202 ;
  • Ion Bria, Infailibilitatea Bisericii, în «Ortodoxia», XII (1960), nr. 3, p. 494—504;
  • Idem, Infailibilitatea și primatul papal în discuția primului Sinod Vatican, în «Ortodoxia», XIV (1962), nr. 3, p. 454—459;
  • Gustave Thils, L'infaillibilité du peuple chretien «in credendo», Desclee de Brouwer, Paris, 1963;
  • Ep. Antonie Plămădeală, Hans Kung și declarația «Mysterium Ecclesiae», în «Ortodoxia», XXVI (1974), nr. 1, p. 5—69.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Infailibilitate”