Inchiziție

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 23 noiembrie 2011 11:24, autor: Vladimir-Adrian (Discuție | contribuții) (Pagină nouă: '''Inchiziţia''' a fost o organizaţie judiciară înfiinţată de papalitate sau uneori de guvernământul secular<ref>http://www.britannica.com/bps/search?query=inquisition</ref...)
(dif) ← Versiunea anterioară | Versiunea curentă (dif) | Versiunea următoare → (dif)
Salt la: navigare, căutare

Inchiziţia a fost o organizaţie judiciară înfiinţată de papalitate sau uneori de guvernământul secular[1] pentru a găsi, a judeca şi a condamna pe cei dovediţi vinovaţi de erezie.[2] Ea a funcţionat în Europa între secolele XII-XIX.

Procedură

Când ajungea într-un loc inchizitorul decreta o perioadă de graţie în care cei care mărturiseau implicarea lor şi a altora în erezie primeau numai pedepse uşoare.[3][4] Inchizitorul folosea aceste confesiuni pentru a alcătui o listă de suspecţi pe care îi cita la tribunal. A nu apărea era considerată o dovadă de vină. Singurii prezenţi erau un notar, care ţinea evidenţa declaraţiilor şi martorii sub jurământ care atestau acurateţea raportului, informaţiilor despre persoană. Niciun avocat nu putea apăra un suspect de frică să nu fie acuzat că sprijină erezia şi suspecţilor nu li se spuneau ce acuzaţii li se aduc sau de către cine.[5] Acuzatul putea apărea şi înaintea papei înaintea procedurilor, dar acest lucru implica o cheltuială considerabilă.[6]

Doi inchizitori cu autoritate egală, numiţi direct de papă- erau responsabili pentru fiecare tribunal, ajutaţi fiind de asistenţi, notari, poliţie şi avocaţi. Este surprinzător că printre contemporani inchizitorii aveau în general o reputaţie de dreptate şi milă. Cu toate acestea, unii au fost acuzaţi de cruzime excesivă şi alte abuzuri.[7]

Penitenţele şi pedepsele pentru cei care mărturiseau sau erau găsiţi vinovaţi erau pronunţate împreună într-o ceremonie publică (sermo generalis sau auto-da-fe) la sfârşitul proceselor.

Pedepse

1) Sancţiuni de ordin spiritual, sub forma unor penitenţe canonice

-posturi îndelungate

-îndeplinirea unor opere de binefacere

-dăruirea unor obiecte de cult unei biserici

-pelerinaje la sanctuare mai apropiate sau mai îndepărtate

-să asiste la slujbe rămânând într-un colţ al Bisericii, desculţ, cu o lumânare în mână

-interzicerea de a îndeplini anumite funcţii publice (măsură ce putea fi extinsă asupra copiilor şi chiar nepoţilor celui condamnat

-Una dintre pedepsele comune era purtarea de cruci galbene pe îmbrăcăminte (care erau de temut căci conduceau la ostracizare).[8]Martorii dovediţi că au depus mărturii mincinoase erau pedepsiţi prin purtarea unor fâşii roşii cusute pe haine[9]

-biciuirea

-purtarea crucii

3)Pedepse mai severe

- amenzi

- confiscarea bunurilor

- demolarea completă a casei

4) Pedepse foarte severe

-închisoarea pe timp determinat sau pe viaţă. Inchiziţia folosea 2 tipuri de închisori, ambele prevăzute cu personal laic. Primul era tip era o închisoare deschisă (murus largus), care consta în celule construite în jurul unei curţi, în care locuitorii lor se bucurau de o libertate considerabilă. Celălalt tip era o închisoare de strictă securitate (murus strictus), în care locuitorii erau ţinuţi în detenţie solitară, adesea în lanţuri.[10]

5)Pedeapsa cea mai gravă

-arderea pe rug (care nu a fost inventată de Inchiziţie)

,,...şi acest fel de pedeapsă capitală era mai puţin frecventă decât se presupune în general. Indicativă este activitatea foarte severului inchizitor dominican deja citat, Bernard Gui, în regiunea Toulouse, cea mai bântuită de erezie (însărcinat cu misiuni inchizitoriale în Flandra şi Italia), care în 15 ani a dat 930 de sentinţe; dintre acestea 42 de condamnări pe rug (n.r deci aproximativ 5%), pe lângă 139 (deci 18%) sentinţe de achitare. Uneori Inchiziţia făcea şi procese postume:osemintele unor eretici demult decedaţi erau exhumate şi arse (cum s-a întâmplat, de pildă, în 1330, cu osemintele a 18 defuncţi din Narbonne şi Carcasonne”[11]Tomás de Torquemada (1420-98), inchizitor spaniol, a pedepsit prin ardere pe rug cca 2000 oameni.[12][13] Ereticii care îşi recunoşteau erorile dar refuzau să retracteze erau daţi pe mâna autorităţilor seculare şi erau arşi pe rug. Nu erau în general multe cazuri de acest fel căci scopul principal al inchizitorilor era să reconcilieze pe eretici cu Biserica. Totuşi, în rare cazuri, execuţii publice mari au avut loc, ca cea din Verona, în 1278, când circa 200 cathari au fost arşi pe rug.[14]

Tortura

Mult timp Biserica s-a arătat ostilă torturii (pe care tribunalele laice o admiteau); dar în sec al XIII-lea, ea a fost admisă şi în procedura justiţiei eclesiastice. În 1252 papa Inocenţiu al IV-lea a autorizat inchizitorii să folosească tortura în cazul ereticilor neclintiţi. Este dificil a determina cât de des era folosită această practică în sec.al XIII-lea dar inchiziţia a aprobat tortura în procesul cavalerilor templieri, un ordin militar religios, în 1307.[15] Tortura era folosită rar, în mai puţin de 3% din cazuri.[16]


Note

Bibliografie

  1. Encarta 2006
  2. http://www.britannica.com/bps/search?query=inquisition
  3. http://www.newadvent.org/cathen/08026a.htm