Imperiul Bizantin: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(Artele, arhitectura, literatura: completări)
m (Artele, arhitectura, literatura: corect. grafie)
Linia 56: Linia 56:
 
Chiar şi după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creştinii ortodocşi, astfel încât să genereze o ''renaştere neo-bizantină'', vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influenţa artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Ţara Sfântă]] şi în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creştinismul a supravieţuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influenţat în mod decisiv arhitectura bisericilor şi [[mănăstire|mănăstirilor]] din Ţara Românească şi Moldova, acolo unde a căpătat noi valenţe şi au fost realizate unele capodopere ale construcţiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanţ după Bizanţ”, aşa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine"'', București, 1935 ([http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online]).</ref>
 
Chiar şi după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creştinii ortodocşi, astfel încât să genereze o ''renaştere neo-bizantină'', vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influenţa artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Ţara Sfântă]] şi în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creştinismul a supravieţuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influenţat în mod decisiv arhitectura bisericilor şi [[mănăstire|mănăstirilor]] din Ţara Românească şi Moldova, acolo unde a căpătat noi valenţe şi au fost realizate unele capodopere ale construcţiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanţ după Bizanţ”, aşa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine"'', București, 1935 ([http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online]).</ref>
  
The early theological work of the Byzantines was important in the development of western thought. Historiography influenced later Russian chroniclers.
+
În domeniul literaturii, cele mai bune opere literare bizantine au fost [[imn]]ele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administraţie publică, artă militară şi ştiinţe practice. Scrierile [[teolog]]ilor bizantini au influenţat nu numai viaţa bisericii, ci şi dezvoltarea întregii gândiri europene, atît orientale cât şi occidentale. Istoriografia bizantină a influenţat mai târziu cronicarii medievali din ţările est-europene.
 
 
În domeniul literaturii, cele mai bune opere literare bizantine au fost [[imn]]ele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administraţie publică, arta militară şi ştiinţele practice. Scrierile [[teolog]]ilor bizantini au influenţat nu numai viaţa bisericii, ci şi dezvoltarea gândirii europene, atît orientale cât şi occidentale. Istoriografia bizantină a influenţat mai târziu cronicarii medievali din ţările est-europene.
 
  
 
==Moştenirea Imperiului Bizantin==
 
==Moştenirea Imperiului Bizantin==

Versiunea de la data 21 ianuarie 2012 18:52

Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin (în greacă: Βασιλεία τῶν Ρωμαίων - Basileía tōn Rōmaíōn; în latină: Imperium Romanorum) este termenul folosit în mod convențional pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Sintagma Imperiul Bizantin a apărut începând cu scrierile istoricilor moderni, desemnând Imperiul Roman de limbă greacă din Evul Mediu.

Originea denumirii „Imperiul Bizantin”

După ce Constantin cel Mare a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a Bizanţului (grec. Byzantion) pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul Nova Roma (Noua Romă) pe 11 mai 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică „Oraşul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic, încheindu-şi istoria ca un stat greco-ortodox.

Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman şi obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanţ”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenţie, întrucât majoritatea populaţiei din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariţia limbilor populaţiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).

Etapele istorice ale Imperiului Roman de Răsărit

De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărţit în Pars Orientis şi Pars Occidentis, împărţire care a durat până la reunificarea reuşită de Constantin cel Mare.

Deşi la moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărţit între fiii lui, Constanţiu al II-lea (cel mai capabil dintre aceştia) devine în 353 împărat al întregului Imperiu Roman.

Împărţire definitivă a Imperiului Roman a avut loc în anul 395, când, la moartea lui Teodosie cel Mare imperiul a fost divizat între fiii acestuia: Arcadie a luat Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.

Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forţat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit Zenon ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârşitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă magister militum şi înființează un stat independent în Italia.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550
(în verde - cuceririle pe durata domniei lui Iustinian).

În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perşii, slavii și avarii. În timpul împăratului Iustinian cel Mare armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie şi Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.

Urmașii lui Iustinian au trebuit să facă față atacurilor noilor valuri de popoare migratoare. Astfel, lombarzii (sau longobarzii) au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică, iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost însă învinși în 627 și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de către împăratul Heraclie. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-a luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit aprope toate provinciile sudice bizantine, Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa fiind încorporate definitiv în posesiunile musulmane. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, şi cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, sub stăpânirea bizantină rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene.

După ce a ieşit din criza iconoclastă (restaurarea definitivă a cultului icoanelor având loc în anul 843, datorită împărătesei Teodora a II-a), Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă de înflorire, sub dinastia macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotie cel Mare, a obținut controlul asupra Mării Adriatice, a unor părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul în 1014, graniţa nordică a imperiului ajungând din nou pe Dunăre.

La începutul mileniului II Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Pe plan extern imperiul trebuia acum să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Romano-German și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Astfel, normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei aparente lipse de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă, iar turcii selgiucizi şi-au intensificat atacurile în Asia Mică, care era principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială bizantină.


..........

La 29 mai 1453 Constantinopolul era cucerit de către forţele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut.

Organizarea politică şi administrativă

Sf. Iustinian cel Mare şi curtea sa

O primă modificare majoră a organizării politice şi administrative a imperiului, faţă de organizarea moştenită de la imperiul roman antic, a fost făcută de către împăratul Iustinian cel Mare. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis. Este de notat că aceste noi legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și relativ puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi, în frunte cu eminentul jurist Trebonian.

Împăratul Constans al II-lea Pogonatul (641 - 668) a împărţit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face faţă permanentelor atacuri ale arabilor.

Viaţa spirituală în Imperiul Bizantin

Religia

Imperiul Bizantin a avut o influență majoră asupra creștinismului ortodox.

Timp de peste o mie de ani, Imperiul Roman de Răsărit a fost un adevărat stâlp al Ortodoxiei. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă a fost principalul factor de progres al vieţii spirituale bizantine.

Cu toate că Biserica Ortodoxă a Constantinopolului şi-a păstrat cu tărie şi în mod constant caracterul de Biserică sobornicească şi apostolească, unii împăraţi bizantini şi-au depăşit atribuţiile care le erau permise de biserică (atribuţii destul de importante, ca dreptul de a convoca Sinoade Ecumenice, confirmarea episcopilor etc.).[1]

Artele, arhitectura, literatura

În Imperiul Bizantin artele s-au dezvoltat îndeosebi în jurul valorilor creştine. Astfel, artele plastice (îndeosebi pictura) au avut ca obiectiv central deservirea cultului icoanelor. Tot reprezentarea sfinţilor şi a scenelor biblice au stat şi în centrul preocupărilor mozaicarilor bizantini. Arta iconografilor a atins uneori perfecţiunea, continuând să-i inspire chiar şi în perioada contemporană pe pictorii religioşi.

În ceea ce priveşte arhitectura, bizantinii au creat adevărate capodopere în construcţia bisericilor. Caracteristice arhitecturii bizantine sunt domul, bolta semicirculară, şi forma de cruce în plan a bisericilor. De-a lungul secolelor s-au păstrat numeroase biserici bizantine vechi, cu mozaicurile lor tradiţionale reprezentând sfinţi şi scene din Biblie.

Chiar şi după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creştinii ortodocşi, astfel încât să genereze o renaştere neo-bizantină, vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influenţa artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, Ţara Sfântă şi în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creştinismul a supravieţuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influenţat în mod decisiv arhitectura bisericilor şi mănăstirilor din Ţara Românească şi Moldova, acolo unde a căpătat noi valenţe şi au fost realizate unele capodopere ale construcţiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanţ după Bizanţ”, aşa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.[2]

În domeniul literaturii, cele mai bune opere literare bizantine au fost imnele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administraţie publică, artă militară şi ştiinţe practice. Scrierile teologilor bizantini au influenţat nu numai viaţa bisericii, ci şi dezvoltarea întregii gândiri europene, atît orientale cât şi occidentale. Istoriografia bizantină a influenţat mai târziu cronicarii medievali din ţările est-europene.

Moştenirea Imperiului Bizantin

Note bibliografice

  1. Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
  2. Nicolae Iorga, Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine", București, 1935 (online).

Surse

Legături externe