Iconostas

Iconostasul unei biserici din Moscova

Iconostasul, numit şi catapeteasmă sau tâmplă, se prezintă ca un perete (din zid, lemn, metal) pe care sunt agăţate sau încrustate un număr de icoane, într-o ordine bine stabilită teologic. Deşi unii consideră iconostasul ca un zid separator între altar şi naos, rolul lui principal a fost întotdeauna acela de dispozitiv de expunere a icoanelor. În vechime, iconostasul a putut fi foarte puţin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: Mântuitorul şi Maica Domnului. El s-a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, ajungând prin secolele XIV-XVI la forma şi structura unitară pe care le cunoaştem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.

Structura iconostasului

Iconostasul ne arată desfăşurată pe verticală imaginea Bisericii, istoria chipului creat, chipul lui Dumnezeu şi căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viaţa este rezumată prin iconostas sub forma mijlocirii sfinţilor şi a îngerilor care se roagă împreună cu noi, cei ce participăm la slujbele din biserică.

În forma lui clasică, din secolul al XVI-lea încoace, iconostasul are în general maximum cinci rânduri / registre de icoane (de jos în sus):

1. Rândul întâi cuprinde:

• icoanele împărăteşti ale lui Hristos (în dreapta porţii împărăteşti pentru privitor) şi Maicii Domnului cu Pruncul (în stânga);
• porţile împărăteşti cu icoana Bunei-Vestiri şi cei patru Evanghelişti (în mijloc);
• două uşi laterale diaconeşti ce au zugrăvite chipurile arhanghelilor Mihail şi Gavriil sau pe diaconii Ştefan, Filip sau Laurenţiu;
• icoana hramului bisericii (în dreapta) şi Sfântul Nicolae sau Sfântul Ioan Botezătorul (în stânga);
• în tradiţia rusă, se poate întâmpla să mai existe încă un rând de uşi laterale, precum şi icoana hramului al doilea al bisericii;

1. Rândul al doilea: icoanele praznicelor, adică ale sărbătorilor mari, având în centru icoana Cinei de Taină sau Mahrama Domnului (Mandylion);
2. Rândul al treilea: chipurile celor 12 apostoli şi la mijloc icoana Deisis sau Sfânta Treime;
3. Rândul al patrulea: 12 proroci mari şi mici ai Vechiului Testament având în mijloc icoana Maicii Domnului cu Pruncul (Orantă);
4. Rândul al cincilea: sus de tot, în mijloc, se înalţă Crucea Domnului şi Icoanele Maicii Domnului şi ale Sf. Apostol Ioan.

Rostul iconostasului

Trebuie să observăm că fiecare rând reprezintă o perioadă de timp bine definită din istoria mântuirii omului, rânduri străjuite de o parte, jos, de icoana Bunei-Vestiri, "începutul mântuirii noastre" iar de altă parte, sus, de Crucea lui Hristos. Nu avem de a face cu un simplu perete despărţitor dintre altar şi naos sau care desparte pe preoţi de enoriaşi. Iconostasul nu este un element decorativ, ci are un profund sens liturgic şi teologic. El vine să întrunească, prin imagine, conţinutul rugăciunii euharistice, rostite cu voce tare de către preot. Ca imagine a Bisericii, Trupul lui Hristos, iconostasul arată creşterea Bisericii în timp şi viaţa ei. Astfel că el devine nu un element despărţire, ci unul de unire, de întrepătrundere între altar şi naos, între veşnicie şi vremelnicie, este o punte spre care privim (înspre viaţa veşnică).

Legături interne

• imagini de iconostase

Bibliografie

• Pavel Florenski, Iconostasul, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994
• Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993