Iconomie

Iconomia (gr. oikonomia, lat. dispensatio = plan, providență, administrare) este o noțiune teologică și bisericească care circulă cu mai multe sensuri:

1. Iconomia - planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și omului
2. Iconomia - doctrina despre manifestarea iubirii lui Dumnezeu în lume, complemetar cu teologia care s-ar referi în acest caz la viața intra-trinitară
3. Iconomia - una din modalitățile principale (a se vedea și: Acrivie) pe care Biserica le folosește în aplicarea normelor canonice

1. Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creației și omului

Planul lui Dumnezeu cu privire la destinul creaţiei şi omului, în deosebi pregătirea mântuirii în Vechiul Testament şi realizarea mântuirii în Noul Testament : «Făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după bunăvoinţa Sa, astfel cum hotărâse în Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie cuprinse iarăşi în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ — toate întru El» (Ef. 1, 9—10; cf. Ef. 3, 2—3, 9; Col. 1, 24—25). Pentru apostolul Pavel iconomia divină este o lucrare a iubirii lui Dumnezeu, «Care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului» (I Tim. 2, 4). Iconomia este identificată adesea cu «providenţa», dar misterul iconomiei se dezvăluie în întruparea Fiului lui Dumnezeu (Ef. 1, 10). Iconomia presupune caracterul dinamic, personal al dumnezeirii, o mişcare în voinţa divină, care se fondează pe iubirea Sa faţă de om. Nicolae Misticul rezumă iconomia astfel : planul lui Dumnezeu de mântuire a omului, realizat de Iisus Hristos. Toţi cei care cooperează la realizarea acestui plan, în primul rând apostolii, sunt numiţi «iconomi» (gr. oikonomos) ai iui Dumnezeu (I Cor. 4, 1 ; Tit 1, 7 : episcopul este numit «iconom al lui Dumnezeu»).