6.119 modificări
Modificări
imagine, rectificari minore
[[Image:Pantokrator of Sinai.jpg|right|frame|[[Icoană]] a Domnului [[Iisus Hristos]] de la [[Mănăstire]]a Sfânta Ecaterina de la [[Muntele Sinai]] (sec. VI)]]
'''Iconografia''' (gr. εικονογραφία) este arta creştină a picturii [[icoană|icoanelor]] ce reprezintă pe [[Iisus Hristos]], pe [[Maica Domnului]], pe [[sfânt|sfinţi]], episoade din vieţile acestora, precum şi diferite episoade biblice, precum şi unele scene alegorice, în aşa fel încât acestea să nu rămână simple imagini, ci o formă de manifestare vizuală în timp şi spaţiu a realităţii dumnezeieşti invizibile.
==Iconografia: "pictură" sau "scriere"?==
Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (''iconografie'') este "scrierea de imagini". De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că icoanele se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu [[Sfânta Scriptură]] în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a textului Scripturii sau a Vieţilor sfinţilor. Un argument în plus folosit în acest sens este faptul că icoanele au avut de-a lungul timpului şi un scop pedagogic, fiind „cărţile” celor ce nu ştiau să citească, în care aceştia puteau „citi” învăţătura creştină, icoanele fiind astfel o formă de mărturisire şi propovăduire a credinţei ortodoxe.
Insistenţa asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este însă lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce efectiv specificitatea icoanei în raport cu restul artei picturii. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (''grafí''), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (''zografikí''), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (''zografía''). Din punct de vedere lingvistic, orice pictură este în limba greacă o formă de"scriere".
Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (''zoé+grafía'', pictura realistă a celor vii) şi εικονογραφία (''iconografia'', cu particularităţile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna orice fel de pictori, inclusiv iconografii. Limba română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" sau "iconar" şi "iconografie", astfel că ea permite păstrarea distincţiei din limba greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.
==Istoric==
Iconograful, pe lângă talentul său de pictor, însuşirea tehnicilor de pictură şi a canoanelor (regulilor) iconografice se cuvine să fie un creştin ortodox evlavios, cu o viaţă curată, de rugăciune şi nevoinţe ascetice, întrucât meşteşugul lui (ei) este o formă de slujire în Biserică şi de propovăduire. Există şi câteva rugăciuni speciale pentru iconari. În Sinaxare aflăm în mai multe rânduri povestiri despre evlavia iconarilor şi darurile de care au fost învredniciţi pentru rugăciunea lor fierbinte şi pentru smerenia lor.
Acolo unde ei îşi recunosc neputinţa de a duce la bun sfârşit o icoană, unii iconari precum Iordache Nicolau, pictorul [[Icoana Maicii Domnului Prodromiţa|Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa ]] de la [[Muntele Athos]], se învrednicesc ca munca lor să fie desăvârşită printr-o minune. Icoanele astfel rezultate sunt numite „icoane nefăcute de mână omenească”.
==Reguli==
Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieţilor sfinţilor reprezentaţi în ele. Figurile personajelor reprezentate sunt recognoscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu în ''Erminiile '' sau Manualele de iconografie<ref> Precum ''Erminia'' lui [[Dionisie din Furna]] (ed. rom. Sophia, Bucureşti, 2000), redactată între anii 1730-1734, sau mai recentul manual redactat în Rusia în perioada comunistă de Monahia Iuliania, ''Truda iconarului'', trad. de Evdochia Şavga, Sophia, Bucureşti, 2001</ref>. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală veridică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat – ascetice, transfigurate, mai asemănătoare Sfintelor Moaşte decât chipului omului viu. Natura este şi ea redată stilizat, iar prezenţa sa are conotaţii simbolice bine stabilite şi este menită să transmită la rândul ei mesajul icoanei.
Fondul icoanelor este de obicei auriu (pentru icoanele pe lemn) sau albastru (frescele), sugerând lumina dumnezeiască şi harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinţilor.
==Suportul material==
Icoanele sunt pictate în mod tradiţional pe lemn, pe zid (in ''al fresco''), uneori pe sticlă. Ulterior ele au început să fie pictate şi pe alte materiale precum piatra sau chiar pe ouă, pe vase din ceramică, pe lumânări etc. Apariţia tiparului a permis cu timpul reproducerea icoanelor pe hârtieşi hârtie şi pe alte suporturi perisabile şi producţia de masă.
Pentru pictură se folosesc culorile tempera. Sunt preferate culorile naturale. În mod tradiţional, nu se folosesc culorile pe bază de ulei, însă în perioada modernă ele au mai fost folosite. Pentru redarea fondului şi a unor detalii preţioase se foloseşte foiţa de aur (mai rar de argint) sau praful de bronz, după caz.
===Icoanele pe lemn===
Pentru icoanele pe lemn, este necesară pregătirea prealabilă a suportului, potrivit instrucţiunilor din manualele de iconografie. Panourile de lemn trebuie uneori consolidate cu pene de lemn sau chiar cuie pentru a asigura stabilitatea suportului şi a evita îndoirea în timp a lemnului. Uneori partea din faţă a lemnului este cioplită puţin, astfel încât să rămână pe margini un fel de ramă naturală, pictura propriu-zisă a icoanei urmând să se facă în adâncitura („sipetul”) panoului de lemn. Apoi, panoul este tratate tratat cu un amestec de clei, gips, pânză şi alte materiale, procedeu numit grunduire, în aşa fel încât suprafaţa destinată picturii să fie plană şi să permită o bună absorbţie a pigmenţilor. Urmează trasarea contururilor, de obicei prin transferul unui model de pe hârtie de calc. Urmează aşezarea foiţei de aur, acolo unde este cazul, sau pictura fondului. Pictura propriu-zisă se face începând cu culorile de bază („proplasma”); sunt pictate apoi straturile mai închise la culoare, aplicându-se succesiv straturile mai deschise peste acestea, iar zonele cele mai deschise („luminile”) şi ultimele umbre se pun la sfârşit. Imaginea este apoi vernisată (dată cu un lac special). În procesul de realizare a picturii se folosesc diferite substanţe care ajută la fixarea culorii.
===Icoanele pe zid===
===Icoanele pictate cu ceară===
Pictura cu ceară este una din cele mai vechi tehnici folosite pentru pictura icoanelor. Pentru pictură se folosea ceara curată de albine, topită şi diluată cu terebentină, în care se amestecau diferitele culori (acestea se găseau sub formă de praf). Ceara amestecată cu pigmenţii trebuia păstrată la o temperatură ridicată. Culorile rezultate erau mate şi catifelate însă pictura era sensibilă la schimbările de temperatura, la zgârieturi şi lovituri.
O altă tehnică particulară de pictură cu ceară, folosită până în secolul al VII-lea, era este cea numită encaustică. Se picta pe lemn sau (mai rar) pe un suport de marmură. Pentru pictura în tehnică encaustică probabil şi suportul folosit pentru pictură trebuia menţinut cald, ca şi temperatura camerei în care se lucra, iar aplicarea culorilor trebuia făcută de la bun început foarte corect, fiind foarte greu de revenit asupra greşelilor. Icoanele realizate prin această tehnică sunt extrem de durabile, culorile pătrunzând foarte adânc în materialul-suport. Printre cele mai celebre exemple de icoane realizate în tehnică encaustică se găsesc câteva icoane păstrate la [[Mănăstirea Sfânta Ecaterina (Sinai, Egipt)| Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai]], unele având aproape 1500 de ani <ref> John Watson, [http://www.touregypt.net/featurestories/catherines2.htm The Icons of the Monastery of St. Catherine in Sinai] </ref>.
Pictura cu ceară este una din cele mai vechi tehnici de pictură a icoanelor, însă a fost cu timpul abandonată, probabil datorită condiţiilor dificile de lucru, al costurilor mai ridicate şi al tehnicii pretenţioase <ref> Pictor Aurora Oltean, [http://www.crestinortodox.ro/diverse/tehnici-pictura-69411.html Tehnici de pictură] [a icoanelor].</ref> Unele ateliere contemporane au reluat tradiţia picturii în tehnică encaustică, dar aceasta nu este folosită pe scară largă.
===Aurirea, argintarea şi materialele preţioase===
Uneori, în semn de mulţumire pentru sfinţii care îi ajutaseră cu diferite prilejuri, credincioşii le ofereau sfinţilor mici ofrande votive, de obicei din metal, uneori din metale preţioase (obicei încă răspândit, de exemplu, în Grecia). Uneori, aceştia au dorit să împodobească şi icoanele astfel că au început să ceară şi să acopere costurile pentru îmbrăcarea parţială sau totală a icoanelor în aur, argint şi alte materiale preţioase. În unele ţări, precum Rusia, tradiţia icoanelor aurite sau argintate a devenit foarte puterniceputernică, astfel că mai multe ateliere au început să producă icoane gata argintate sau aurite, azi foarte răspândite şi în spaţiul românesc. Pentru icoanele îmbrăcate în materiale preţioase, regula cere ca icoana să fie pictată integral pe lemn, apoi acoperită cu metalele respective. Nu este admisă doar pictarea părţilor care rămân neacoperite, precum faţa.
===Icoanele pe sticlă===
Pentru pictura icoanelor pe sticlă, trebuie folosită o sticlă pe cât posibil albă, transparentă şi subţire (până în 3 mm grosime inclusiv), pentru a reda imaginea şi culorile clar, fără să le întunece, să le schimbe sau să le deformeze. În pictura pe sticlă, imaginea este pictată orientată în sens invers faţă de cel pe care-l va avea pentru privitor, ea urmând să fie întoarsă pe cealaltă parte după finalizare. După pictarea contururilor, paşii de urmat pentru pictura propriu-zisă sunt inverşi faţă de pictura pe lemn: se pictează întâi luminile şi zonele mai luminate, iar părţile mai întunecate se adaugă ulterior, fondul icoanei fiind ultimul. Fondul poate fi colorat (în albastru), pictat cu praf de bronz sau acoperit cu foiţă de aur. Dacă se doreşte ca unele detalii (de ex. mâneci, nasturi etc) să fie aurite, aurirea/pictura cu praf de bronz se face la început, odată cu luminile.
Pictura icoanelor pe sticlă are o tradiţie de peste două secole îndeosebi în Transilvania (centrele de la Nicula, Sibiel, Făgăraş, Şcheii Braşovului etc.) şi în Ţara Oltului, unde s-a dezvoltat ca o formă de iconografie ţărănească, însă care respectă în bună măsură canoanele iconografice de reprezentare. S-a răspândit ulterior în întreaga ţară, mai ales în sec. XX, ca formă folclorică specific românească de reprezentare iconografică.
După răspândirea hârtiei ca suport de scris şi a tiparului ca instrument de publicare, a apărut şi posibilitatea reproducerii în serie a unor imagini, inclusiv icoane. Cu timpul, s-au dezvoltat diferite tehnici de reproducere a icoanelor cu ajutorul acestui suport. Au apărut icoanele de hârtie lipite pe lemn, cu o durată de viaţă mai scăzută decât cea a icoanelor pe lemn, dar având totuşi o anumită durată de viaţă (şi peste 100 de ani, în condiţii bune de păstrare). Au început apoi să se răspândească şi reproducerile în serie pe suport de hârtie sau carton. Procedeul plastifierii a adăugat o mai mare durabilitate reproducerilor pe suport de hârtie, dar cu sacrificarea aspectului estetic.
Tehnica reproducerii icoanelor nu ţine propriu-zis de arta iconografică, întrucât nu presupune participarea personală a iconografului în sens tradiţional, presupunând doar cunoştinţe tehnice şi/sau o anumită aparatură. Avantajul folosirii suportului de hârtie şi a tehnicilor de producţie de masă este însă dat de costurile sale foarte scăzute care fac accesibil un număr mare de reprezentări iconografice credincioşilor de orice condiţie socială. Dezavantajul acestei răspândiri de masă este diluarea sensului originar al icoanei, a unicităţii fiecărei reprezentări iconografice ce caracteriza iconografia tradiţională, ; apare riscul transformării icoanei într-un produs impersonal, de masă. De aceea, este potrivit însă ca orice credincios să aibă în casă măcar o icoană pictată pe un suport durabil, pe lemn ori împodobită cu materiale preţioase, după posibilităţi <ref> A se vedea şi articolul despre [[casa creştinului]]. </ref> Alte tehnici de reproducere în masă a icoanelor mai sunt litografia, serigrafia, gravura şi diferitele forme de icoane lipite (hârtie sau material plastifiat) pe lemn sau alte materiale.
==Şcoli de iconografie ==
