Icoană

De la OrthodoxWiki
Versiunea din 14 octombrie 2007 15:44, autor: Inistea (Discuție | contribuții) (Cultul icoanelor)
Salt la: navigare, căutare

Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înţelegerea creştinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt.

Posibilitatea reprezentării

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci şi om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Reprezentarea picturală

Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc. specific, dar pentru creştini ea nu aparţine propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele moaşte, cu cărţile sfinte şi celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moştenirea teologică, de credinţă şi învăţătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine etc.

Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o comunicare vizuală a realităţii invizibile divine, manifestată în timp şi spaţiu. Icoana nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în Împăraţia lui Dumnezeu.

Caracteristicile reprezentării iconice

Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăţia lui Dumnezeu şi împărtăşitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă nişte caracteristici picturale specifice acestei condiţii:

  • în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaşte lipsite de "mustul cărnii" (Sf. Marcu Ascetul, Sf. Diadoh al Foticeii);
  • fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp caldă, împărătească şi preţioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt şi la Împăraţia lui Dumnezeu;
  • reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înalţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")

Cultul icoanelor

Atitudinea faţă de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi şi scriitori bisericeşti au avut atitudini pro şi contra timp de mai multe secole, prigoana din din timpul iconoclasmului (secolele VIII şi IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze şi să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane şi cultul lor.

Tradiţia ortodoxă face o distincţie importantă şi necesară între diferitele feluri de închinare:

  • închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (şi lui Hristos ca "Unul din Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)
  • închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului şi sfinţilor

Închinarea pe care creştinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este reprezentată persoană, sau la pictură etc.) - altminteri aceasta ar fi idolatrie -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".

A se vedea şi

Surse

  • Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1994, art. "Icoană", p. 201-204.
  • Léon Clugnet, Dictionnaire grec-français des noms liturgiques en usage dans l'Eglise grecque, Paris, 1895, p. 41-42.