Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Acest articol face parte din seria
Cler
Antiochian local synod.jpg
Ordinele mari
EpiscopPreotDiacon
Ordinele mici
SubdiaconCiteț
CantorAcolit
Ordine dispărute
HorepiscopExorcist
Paznicul ușiiDiaconiță
Titluri episcopale
PatriarhCatolicos
ArhiepiscopMitropolit
VicarTitular
Titluri preoțești
ProtopopParoh
ProtosinghelSachelar
IconomIconom stavrofor
Titluri diaconale
Arhidiacon
ProtodiaconIerodiacon
Titluri monahale
Arhimandrit
StarețEgumenEconom
Adiacente
HirotonieAxios
Veșminte
Formule de adresare
Distincții bisericești
ExarhVicar
Editați această casetă

Horepiscopul este un rang episcopal întâlnit din secolele II-III până prin secolele XI-XII, și dispărut azi. Numele provine din grecescul Χωρεπίσκοπος, care înseamnă „episcop de țară” sau „episcop de sat” (ή χώρα = sat). După cum o arată și numele, rolul său era cel de a păstori în zonele rurale.

Istoric

Prima mențiune a existenței horepiscopilor o găsim la istoricul bisericesc Eusebiu despre un episcop din secolul al II-lea [1]. În Biserica timpurie, se pare că horepiscopii aveau autoritate în zonele rurale, dar încă din a doua jumătate a secolului al III-lea ei erau subordonați episcopatului urban, mai precis mitropoliților.

Horepiscopii erau trimiși să cerceteze preoții eparhiei, să instaleze preoți în parohii, să hirotonească ei înșiși preoți și diaconi (cu aprobarea episcopului), să facă hirotesii în treptele inferioare (citeți, ipodiaconi, exorrciști), și să săvârșească Taine și ierurgii. Puteau de asemenea să voteze în Sinoade ecumenice și locale[2].

La Sinodul de la Ancira (314) li s-a interzis să hirotonească diaconi și preoți.

Sinodul de la Sardica din 343 a hotărât că nu trebuiau consacrați horepiscopi acolo unde un preot ar fi fost suficient[3], astfel că numărul lor a scăzut cu timpul pe teritoriile imperiale, dar horepiscopii și-au continuat activitatea episcopală în afara imperiului.

Periodeuți

Periodeuții sau periodevții (περιοδευτής = îngrijitor al sufletelor), numiți și „exarhi” sau „visitatores” pe latinește, aveau hirotonie de arhiereu, dar erau considerați inferiori horepiscopilor[2]. Se deplasau din cetatea de scaun a episcopului eparhiot în eparhie, îndeplinind aceleași însărcinări ca și horepiscopii. Au apărut în secolul IV și au continuat până în secolele VIII-IX. Unii periodeuți au putut activa în teritoriile din nordul Dunării ca trimiși ai episcopilor din sudul ei.

Pe pământurile nord dunărene

Pr. Prof. Dr. Păcurariu menționează că este de așteptat ca horepiscopii să fi lucrat și în Dacia Carpatică la nord de Dunăre, unde așezările s-au ruralizat după retragerea aureliană, iar episcopii nu erau hirotoniți pentru orașe mici sau sate[2]. Cateheza, predica, și slujba lor erau săvârșite în limba latină vulgară, cunoscută de daco-romanii de la nord de Dunăre.

Având în vedere că imperiul roman de răsărit a cucerit o parte din câmpia olteană sub conducerea lui Constantin cel Mare, care a construit un pod peste Dunăre între Sucidava și Oescus, pătrunderea creștinismului la nord de Dunăre prin acești horepiscopi și periodeuți se putea efectua direct. Deși teritoriul a fost pierdut în 378, legătura s-a refăcut mai întâi în 442 și 447 și apoi sub împăratul Iustinian care a restabilit stăpânirea romano-bizantină în nordul Dunării [2]. Sub împăratul Iustinian s-a creat și Arhiepiscopia Justiniana Prima, bănuită a fi unde este Niș în Serbia azi. Această arhiepiscopie pare să fi trimis horepiscopi la nord de Dunăre prin orașe dacice precum Recidava, Litterata, Sucidava, și alte orașe port[2].

În 1868, s-a descoperit o bazilică la Morisena (azi Cenad, jud. Timiș), datată din secolele IV-VI. Este posibil ca aici să fi avut sediul un horepiscop, sau poate chiar un episcop[2].

Sfârșitul horepiscopilor în Transilvania

Din sec. IX — poate chiar mai dinainte —, odată cu cristalizarea primelor formațiuni politice cunoscute în teritoriile intracarpatice (Gelu, Menumorut, Glad și formațiunea din centrul Transilvaniei, în jurul orașului Alba Iulia), locul horepiscopilor a fost luat de episcopi. Cu alte cuvinte, în noua situație politică, cu conducători locali care-și aveau reședința într-o «cetate», instituția horepiscopatului s-a dovedit necorespunzătoare.

De acum înainte, fiecare conducător politic voia să aibă în «cetatea» sa un «episcop eparhiot», care să-și întindă cârmuirea și păstorirea duhovnicească peste preoții și credincioșii din hotarele formațiunii politice respective. De altfel, așa s-a procedat și la popoarele slave învecinate, și era în tradiția și rânduielile bisericești ortodoxe ca organizarea bisericească să urmeze celei politice.

În prezent

Unii teologi consideră episcopii vicari ca niște horepiscopi, pentru faptul că episcopii vicari nu sunt titularii unui scaun episcopal, ci sunt ajutătorii unui episcop titular sau arhiepiscop. Totuși, sarcinile unui episcop vicar sunt diferite de cele ale horepiscopilor din Biserica timpurie.

Termenul arab modern pentru „preot”, khoury, este derivat din termenul grec horepiscopos.

Note

  1. OTT, Michael T. (1913). "Chorepiscopi." Catholic Encyclopedia. New York: Robert Appleton Company.
  2. 2,0 2,1 2,2 2,3 2,4 2,5 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
  3. Canonul 6 al Sinodului de la Sardica. (Există o lacună în text așa cum este tradus și prezentat aici. Cuvântul esențial „nu” a fost omis în text, deși înțelesul canonului și comentariul adăugat arată clar că acesta ar fi trebuit să apară.)

Surse

A se vedea și

Legături externe