Modificări

Salt la: navigare, căutare

Harold al Angliei

141 de octeți adăugați, 30 martie 2015 07:08
m
fără descrierea modificării
{{Format:Articol de calitate}}Regele '''Harold al II-lea al Angliei''' (ca. 1022 - [[14 octombrie]], 1066) a fost ultimul anglo-saxon încoronat ca rege al Angliei. El a fost fiul Earl-ului contelui (''earl'') Godwin de Wessex, succedându-i Sfântului [[Edward DuhovniculMărturisitorul]] la tronul Angliei; a fost rege mai puţin de un an, deoarece a murit pe câmpul de luptă în bătălia de la Hastings (în sudul Angliei), în anul 1066, atunci când Anglia a fost invadată de William Bastardul, ("Cuceritorul"), Duce de Normandia. Harold a domnit efectiv din [[5 ianuarie]] 1066 până la [[14 octombrie]] al aceluiaşi an, ziua morţii sale. El este privit de mulţi creştini ortodocşi ca un purtător de chinuri sau chiar ca [[martir]] şi ca ultimul rege ortodox al Angliei.[[Image:Harold.jpg|right|frame|Harold al II-lea Godwinson de Anglia<br>(Tapiserie Tapiseria din Bayeux)]]
==Viaţa==
===Începutul vieţii===
Tatăl lui Harold era Godwin, puternicul Earl conte de Wessex. Godwin însuşi era fiul lui Wulfnoth Cild, Thane ''thane'' (rang nobiliarsaxon) de Sussex, şi a fost căsătorit de două ori. Prima dată s-a căsătorit cu Thyra Sveinsdóttir (994 - 1018), o fiică a lui Sweyn I care a fost regele Danemarcei, Norvegiei şi Angliei. Cea de a doua soţie a fost Gytha Thorkelsdóttir care era nepoata legendarului viking suedez Styrbjörn Starke şi stră-strănepoată a lui Harold Dinte Albastru, Rege al Danemarcei şi Suediei, tatăl lui Sweyn I. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi, Harold şi Tostig Godwinson, şi o fată, Edith de Wessex (1020 - 1075) care a fost Regina Consoartă a Sfântului Edward DuhovniculMărturisitorul.
După ce a fost ridicat la rangul de Conte (''Earl'') al Angliei de Est în 1045, Harold l-a însoţit pe Godwin în exil în 1051 şi l-a ajutat să-şi recâştige poziţia un an mai târziu. Când Godwin a murit în 1053, Harold a preluat rangul de Conte de Wessex (la vremea aceea o provincie treimea cea mai sudică a Angliei). Acest lucru l-a făcut al doilea dintre cei omul cel mai puternici oameni puternic din Anglia, imediat după rege.
În plus, în 1058, Harold devine Conte de Hereford, şi îl înlocuieşte pe răposatul său tată în centrul opoziţiei la influenţa normandă în creştere în Anglia sub monarhia saxonă restaurată (1042 - 1066) a lui Edward DuhovniculMărturisitorul, care petrecuse mai mult de un sfert de secol în exil în Normandia.
El s-a acoperit de glorie într-o serie de campanii (1062-1063) împotriva guvernatorului din Gwynedd ap Llywelyn, care cucerise toată Ţara Galilor; acest conflict s-a încheiat prin înfrângerea lui Gwynedd (şi moartea acestuia de mâna propriilor soldaţi) în 1063. După 1064, Harold s-a căsătorit cu Edith, fiica Contelui de Mercia şi fostă soţie a lui Gruffydd ap Llywelyn. Lui Harold, Edith i-a născut doi fii – posibil gemeni – numiţi Harold şi Ulf care au ajuns amândoi la maturitate şi care, probabil, au murit în exil. De asemenea, Harold a avut câţiva copii nelegitimi de la amanta sa faimoasă (sau soţie după legea daneză), Ealdgyth Swan-neck (sau "Edith Swan-neck" sau "Edith Swanneck" - ''Gât de lebădă'').
În 1065, Harold i-a sprijinit pe rebelii din Northumbria împotriva fratelui său Tostig care-l înlocuise cu Morcar. Acest lucru i-a întărit pretenţia de succesor al lui Edward, dar din păcate i-a divizat propria familie, făcându-l pe Tostig să se alieze cu Regele Harald Hardrade ("conducător puternic") al Norvegiei.
După moartea lui [[Edward DuhovniculMărturisitorul]], în [[5 ianuarie]] 1066 Harold a pretins că Edward i-a promis coroana pe patul de moarte, iar Witenagemot (adunarea celor mai importanţi nobili ai regatului) i-a acordat încoronarea ca rege, care a şi avut loc în ziua următoare, [[6 ianuarie]].
Cu toate acestea, ţara a fost invadată atât de Harald al Norvegiei cât şi de William Bastardul, Duce de Normandia, care a susţinut că i se promisese coroana Angliei atât de către Edward (probabil în 1052) cât şi de Harold care naufragiase în Ponthieu, Normandia în 1064 sau 1065. S-a pretins că, cu ocazia naufragiului, William l-a obligat pe Harold să jure că îi sprijină pretenţiile la tronul Angliei, după care i-a arătat că a jurat cu mâna pe o cutie cu sfinte [[moaşte]]. După moartea lui Harold, normanzii s-au grăbit să scoată în evidenţă faptul că acceptând coroana Angliei, Harold a comis un sperjur.
==Sfântul Harold?==
===Premisele sfinţenieisfințeniei===Chestiunea prinvind sfinţirea sfințirea lui Harold este un pic încurcată. Istoria precizează că el a dus o viaţă morală şi a fost pentru poporul englez un conducător onest şi cuminte. Cu toate acestea, nu există sufieicente dovezi ale sfinţeniei sale în viaţa lui în general pentru a putea fi trecut, în mod public, printre sfinţi.
O altă întrebare care se ridică referitoare la mulţi [[sfânt|sfinţisfinți]] vestici occidentali este perioada în care a trăit. Întrebarea este, sunt ei consideraţi ca fiind sfinţi ortodocşi sfinți ortodocși ai vechii biserici vestice doarece au trăit înainte de [[Marea Schismă]]? Referitor la Insulele Britanice, ce se ştie referitor la starea bisericii în vremurile acelea este că urmare a invaziei Normande din 1066, viaţa viața bisericii a fost schimbată în mod radical. Clerul local a fost înlocuit, au fost legiferate reforme liturgice, şi a fost impus un mare accent pe controlul papal al bisericii. Prin urmare, este destul de sigur să considerăm că, înainte de 100661006, biserica Insulelor Britanice era Ortodoxăortodoxă, iar normanzii au adus efectele Marii Schisme pe pământul britanic. Prin urmare, este suficient de corect să îl privim pe Harold că a fost un creştin ortodox.
Principala întrebare referitoare la sfinţenia lui Harold este dacă a murit ca un
învingător [[purtător de patimi chinuri]] (ca unul ca şi-a înfruntat moartea asemenea lui Hristos) şi chiar ca [[martirmucenic]] la Hastings. Apărarea Angliei a fost cu siguranţă subestimată din motive politice şi naţionaliste&mdash; Englezii nu doreau să fie conduşi de un rege străin (aveau deja această experienţă), astfel încât ei şiși-au urmat cu bucurie monarhul nativ indigen în lupta pentru apărarea ţării. Totuşi, au murit ei şi pentru credinţa lor ?
===Invadatorii papişti papiști versus nativii creştini ortodocşilocalnicii creștini ortodocși===
Înainte de porni din Normandia, William avusese probleme în a-şi convinge baronii normanzi să-l urmeze în lupta pentru cucerirea coroanei Angliei. Mulţi considerau acest lucru o sinucidere, şi nu numai din cauza dificultăţii traversării Canalului Mânecii în bărcile primitive pe care le foloseau. Astfel, William avea o problemă referitor la obţinerea asistenţei militare în campania pe care o plănuia. Soluţia la această problemă i-a fost prezentată de unul din sfetnicii săi, Lanfranc, un abate lombard şi învăţător călugăr care mai înainte îl ajutase pe William să obţină aprobarea Papei pentru căsătoria sa necanonică cu Matilda.
Soluţia lui Lanfranc (pentru care ulterior el a fost răsplătit cu poziţia de Arhiepiscop de Canterbury după Cucerire) a fost să prezinte invazia ca o cruciadă care să aducă biserica Biserica engleză sub autoritatea [[Papa|Papei]]. David Howarth, în cartea sa ''1066 Anul Cuceririi'' explică:
:''Invazia nu trebuie văzută numai sub aspectul ei de cucerire seculară; scopul ei cel mai înalt trebuie să fie, sau să pară că este, reformarea bisericii engleze. Trebuie să devină o cruciadă, un război sfânt care să aducă înapoi la Roma o biserică eretică. Lanfranc însuşi, sau biserica normandă ca un tot unitar, era dispusă să aducă acuzaţii împotriva bisericii Angliei'' (p. 100).
Dacă biserica Angliei era eretică este un subiect care trebuie dezbătut. La fel ca în multe din bisericile timpului, corupţia era în mod sigur prezentă, dar acest lucru nu era în nici un fel specific Angliei sau, pentru acest motiv, să justifice o invazie militară. Într-adevăr, chiar şi luând în considerare depărtarea bisericii Angliei de Roma, aproape două sute de ani au fost colectate şi trimise la Roma ofrande cunoscute sub numele de ''Bănuțul lui Petru'' (''Peter's Pence''), şi întotdeauna a fost încurajat pelerinajul la Roma al creştinilor englezi. Ca atare, biserica Anglei Angliei era remarcabil de loială Romei.
Howarth scrie în continuare:
În ciuda motivelor mai curând şubrede pe care se sprijineau acuzaţiile de neloialitate ale clerului englez, acesta a fost pretextul invaziei trimis Papei. Era probabil o justificare ulterioară a planului lui William, şi cu siguranţă nici William şi nici Lanfranc un erau în poziţia din care să poată critica biserica Angliei. Totuşi acest pretext era exact ceea ce invadatorii&mdash;şi Papa&mdash;aveau nevoie pentru a-şi realiza obiectivul, aşa cum spune Howarth:
:''Lui William i-a dat o soluţie pentru rezolvarea problemei ridicării unei armate: el putea promite pământ şi prăzi oamenilor care îl sprijineau, dar într-un război sfânt biserica putea promite ceva mai mult&mdash;mântuirea. Lui Lanfranc i-a dat ocazia să îi ofere Sfântului Scaun o creştere a puterii pe care altfel o căuta degeaba... De aceiaaceea, Lanfranc putea cere binecuvântarea Papei pentru invazia lui William şi oferea ceva în schimb: plângerea lui William putea fi adusă în faţa Papei. Aceasta avea să fie prima dată când unui Papă i se cerea să dea o sentinţă într-o succesiune regală disputată, şi va duce la un precedent de o enormă importanţă pentru [[Cardinal]]ul Hildebrand... Şi acest Papă, din întâmplare, fusese demult student[ul lui Lanfranc] la [colegiul călugărilor din] Bec'' (p. 101).
Mai înainte, Hildebrand, anterior, fusese capul oferturilor de a descâlci se găsise în fruntea celor care se străduiseră să scoată alegerea papilor din politicile secularede sub influența puterilor politice ale vremii, întărind astfel puterea şi soliditatea papismuluipapalității. (El însuşi a fost ales Papă sub numele de Papa Grigore al VII-lea, şi este unul din sfinţii din [[Biserica Romano-Catolică|Bisericii Catolice]].) O astfel de oportunitate cum prezenta propunerea lui Lanfranc de a creşte influenţa papalităţii asupra politicilor seculare nu trebuia ratată. Fiind cel mai iscusit politician din Vatican, el a prezidat la Roma un tribunal papal (''fără cea mai mică legătură cu faptele'' spune Howarth la pagina 102) în de la care Harold a fost complet absent.
Howarth spune de asemenea:
:''Nu există documente dacă cum că el a ar fi fost invitat să-şi trimită un avocat, dar este foarte improbabil că a făcut-o. Să călătoreşti de la Roma la Bosham [unde se găsea Harold în Anglia] şi înapoi la Roma necesita o lună presupunea să fii pe drumurivreme de o lună, şi nimeni un era pregătit să irosească aşa de mult timp. Dacă ar fi fost invitat, el ar fi răspuns cu siguranţă, destul de corect, că alegerea unui rege al Angliei nu are nimic de a face cu Papa'' (p. 102).
Curtea a decis împotriva lui Harold, iar Papa:
===''Harold Rex Interfectus Est'': Apărarea lui Harold la Hastings===
[[Image:Harold_dies.jpg|right|thumb|300px|''Harold Rex Interfectus Est''<br>"Regele Harold este omorât"<br>(Tapiseria din Bayeux)]]
După ce Harold s-a întors din strălucita bătălie din nordul Angliei,în care l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei, s-a deplasat în grabă spre invazia normandă. O aştepta de ceva timp, dar se simţea sigur de el, după victoria de la Stamford Bridge, că va fi capabil să-şi apere ţara în sud la fel de bine ca mai înainte.
După ce s-a reîntors în sudul Angliei, a aflat repede de la forţele lui William că fusese excomunicat de Papă şi că normanzii aveau binecuvântarea Papei să invadeze Anglia. Toate dovezile arată că aceste ştiri l-au demoralizat complet pe Regele Harold. Cu toate că fusese un comandant puternic împotriva lui Norsemen, după ce a aflat noutăţi despre pretinsa excomunicare, el a spus ''Fie ca Domnul să aleagă între William şi mine'' (Howarth, p.164), şi înainte de a merge la luptă, ''teribilul zvon a început să se răspândească despre faptul că Regele fusese excomunicat şi aceea ameninţare plutea deasupra oricărui om care l-ar ajuta'' (ibid., 165).
Cu toate că consemnările istorice privind înfrângerea lui Harold pot fi interpretate astfel încât să sugereze că Regele Harold şi oamenii săi au murit apărând credinţa creştină ortodoxă, în afară de afirmaţia nedovedită că Biserica Ortodoxă Rusă l-a sanctificat, nu există nici o menţionare a cultului lui dezvoltat în jurul lui Harold. Acest fapt nu este în mod necesar o dovadă împotriva situării lui Harold printre sfinţi, în special de când dominaţia normandă asupra bisericii Angliei avea să desfinţeze complet venerarea liturgică a regelui saxon căzut.
Cu toate acestea, în zilele noastre, prezent unii creştini ortodocşi&mdash;în special cei care îi cinstesc pe sfinţii din Insulele Britanice&mdash;au început să îl privească pe Harold ca fiind cu adevărat un sfânt, deoarece el şi oamenii săi au murit apărându-şi ţara de invazia unei credinţe străine. Poate vom vedea într-o zi se va vedea o slujbă, scrisă pentru el , precum şi cinstirea din partea poporului crescând în Biserica Ortodoxă, în special printre creştinii ortodocşi vorbitori de limbă engleză.
==Izvoare==
[[Categorie:Sfinţi Sfinți celtici şi și anglo-saxoni]][[Categorie:Împăraţi şi Împărați și regi]][[Categorie:SfinţiSfinți]]
[[Categorie:Articole de calitate]]
[[en:Harold of England]]
14.991 de modificări

Meniu de navigare