Deschide meniul principal

OrthodoxWiki β

Harismă

Harisma (gr. harisma, de la gr. χάρις, ἡ — haris = har, graţie) este un dar al Sfântului Duh, împărtășit fiecărui credincios după voia Sa, pe care l-au avut atât apostolii și, după ei, membrii ierarhiei bisericești prin hirotesie și hirotonie, cât și orice credincios prin taina botezului și a mirungerii; harismele sunt de ordin intern (darul înțelepciunii, al dragostei, al milei, al înțelegerii, al puterii, al bunei credințe, al temerii de Dumnezeu etc.) sau extern, netransmisibile (darul prorociei, facerea de minuni, puterea alungării demonilor, vorbirea în limbi etc.), toate manifestându-se în Biserică și în cadrul cultului.[1]

Harisma în Noul Testament

Noțiunea de harismă poate fi întâlnită de 17 ori în Noul Testament și în toate locurile ea subliniază caracterul de "dar" dat de Dumnezeu; astfel traducătorii Sfintei Scripturi în limba română o vor traduce pur și simplu prin cuvântul "dar". În Septuaginta acest cuvânt nu poate fi întâlnit, cele trei referiri, invocate adesea, dovedindu-se a fi o interpolație târzie. În creștinismul primelor veacuri acest cuvânt este întrebuințat mai departe de Părinții Apostolici și Sfinții Părinți cu sensul de "dar" a lui Dumnezeu având un spectru de interpretare foarte larg, însă fără a deveni un termen tehnic.

În afara creștinismului el este întâlnit abia în secolul al III-lea la Alchiphron unde "harisma" desemnează "dăruirea unui dar în mod absolut gratuit, benevol". Se poate afirma că harisma în felul în care este ea înțeleasă astăzi de teologia apuseană și în special de cea neoprotestantă este o invenție târzie, care își poate trage rădăcinile cel mai devreme din secolul al XVII-lea. Teologia răsăriteană a rămas mult mai fidelă sensului inițial al cuvântului, însă și în gândirea ei se poate vedea influența vestică. Dacă în Sfânta Scriptură iubirea, nădejdea, credința, preoția, căsătoria, celibatul, puterea de a face minuni, vorbirea în limbi, profeția etc. puteau fi socotite harisme, astăzi prin harisme cei mai mulți vor înțelege numai "darurile extraordinare". Prin Max Weber și Mișcarea Penticostală de la începutul secolului trecut acest cuvânt va primi noi conotații de care nici nu poate fi vorba în scrierile Sfântului Pavel.

Cuvântul harismă (carismă/charismă) poate fi folosit de creștinul român contemporan fără un sens religios, deoarece dicționarele limbii române nu oferă nici o definiție, iar atunci când o fac este incompletă și inaccesibilă tuturor. În același timp datorită influenței limbilor de circulație internațională cuvântul harismă este receptat ca un cuvânt care are mai multă legătură cu Max Weber decât cu Sfânta Scriptură, mai mult cu creștinismul din secolul al XX-lea decât cu creștinismul de până atunci.

Noțiunea de harismă are o arie semantică foarte largă în Noul Testament, ea putând să desemneze toate darurile pe care Dumnezeu le dă celor ce cred în El, cât și harul mântuitor. Legătura dintre cei doi termeni, harismă și har, în gândirea Sfântului Apostol Pavel nu este deloc întâmplătoare, deoarece apostolul dorește să sublinieze că și harul mântuitor este și el tot un dar (Romani 5, 15-16).

Diferențierea care se face astăzi între cuvintele "daruri ale Duhului" și "harisme" în teologia ortodoxă română și nu numai, nu afectează cu nimic sensul de bază al noțiunii, ci se referă doar la un aspect pragmatic de înțelegere a harismelor. Harismele pot să fie traduse în limba română ca "daruri ale Duhului; daruri ale lui Dumnezeu" către oameni. Totuși trebuie să avem în vedere că în Noul Testament cele două cuvinte "dar" și "harismă" nu pot fi interschimbabile decât în unele locuri:

  • la forma de singular cuvântul "dar" se poate referi la Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38; 10, 45; 11, 17), sau la "darul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 8, 20) (interschimbabil), sau darul care se aducea în mod normal pentru sacrificiu (Matei 5, 23-24; 8, 4; 15, 5; 23, 18-19) (sens aparte), sau în unele cazuri se poate referi la mântuire, justificare sau viața veșnică, sau chiar la Hristos însuși (Romani 5, 15-17; II Corinteni 9, 15; Efeseni 2, 8; 3, 7; 4, 7; Evrei 6, 4; Iacov 1, 17);
  • forma de plural "daruri", poate să desemneze atât darurile materiale date unui copil (Matei 2, 11; 7, 11; Marcu 7, 11; Luca 11, 13; Apocalipsă 11, 10), cât și darurile care erau aduse în mod normal pentru fiecare sacrificiu (Luca 21, 1, 4; Evrei 5, 1; 8, 3-4; 9, 9; 11, 4). Darurile din Epistola către Efeseni (4, 8) unde se face referire la harisme comportă două particularități care sunt strâns unite între ele. În primul rând Sfântul Pavel nu folosește nici cuvântul harisma, dar nici pe cel de doron, ci pe cel de domata care are semnificația tot de „daruri”. Această întrebuințare nu este intenționată ci forțată, și de aici este al doilea sens, deoarece acest text este un citat din Psalmul 68, 18 care este preluat pur și simplu. Din contextul general al pericopei se poate trage concluzia că aceste daruri nu fac referire doar la darurile amintite două versete mai departe, ci la daruri în general.

Așadar harisma este în primul rând un dar de la Dumnezeu, care prin felul în care se manifestă poate să aibă lucrări diferite. Harisma se poate referi la harul special al preoției (I Timotei 4, 14 și II Timotei 1, 6). Harisma poate să fie receptată ca un dar special primit de la Dumnezeu: darul celibatului (I Corinteni 7, 7), ajutor într-o situație specială (II Corinteni 1, 11) , darul împărtășit de Dumnezeu prin Apostol celor din Roma (Romani 1, 11; 11, 29), un dar special spre zidirea și întărirea unei comunități (I Corinteni 12-14) și darul dat de Dumnezeu omului (I Petru 4, 10).

Pe parcursul a două mii de ani "harismele" ca daruri duhovnicești/daruri ale Duhului/daruri speciale, au forțat înlocuirea sensului primar de simplu "dar dat de Dumnezeu în mod gratuit, spre folosire personală sau comunitară". Ele au vrut să fie acele manifestări însoțite de anumite puteri minunate în exercitarea lor exterioară (I Corinteni 1, 7; 12, 4, 9, 28, 30, 31; Romani 12, 6). Faptul că unele daruri pot avea un caracter extraordinar a întărit concepția că doar acele daruri sunt harisme care au ceva ieșit din comun. Astfel s-a încercat de către teologia contemporană lămurirea a ceea ce înseamnă o harismă și care este scopul ei final. Cu toate că suntem îndemnați să râvnim după harisme (I Corinteni 12, 31; 14, 1), acestea sunt totuși un dar exclusiv al Duhului (I Corinteni 12, 11) și nu rodul propriei noastre munci. În acest context trebuie precizat că harismele fie că privesc o persoană sau o comunitate au o dimensiune comunitară, dacă aceasta este neglijată, ele nu își mai găsesc finalitatea pentru care au fost dăruite. Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Dumnezeu revarsă darul Său peste un om care se află pe calea desăvârșirii și care a fost înzestrat natural cu anumite aptitudini, dar nu este exclus omul simplu, care în urma primirii harului va progresa (unii apostoli aveau aptitudini deja formate, alții erau simpli oameni, dar toți au progresat). Deosebirea fundamentală dintre harisme și talente constă în faptul că primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.

Harismele ca daruri ale Duhului au avut un rol decisiv în răspândirea creștinismului primar, ele fiind roade firești ale lucrării Duhului în cei care Îl acceptau. Ele au însoțit încă de la început activitatea misionară a apostolilor (Fapte 2; 10; 19), dar s-au manifestat și în comunitățile nou înființate în rândul credincioșilor (Romani 12, 6-8; I Corinteni 12-14; I Petru 4, 10-11). Din cauza modului de manifestare, a presupusei întâietăți, ontologice și nu funcționale, a uneia în fața alteia și a posibilei sciziuni, Sfântul Apostol Pavel s-a văzut nevoit să dea informații esențiale pentru o comunitate binecuvântată de Duhul Sfânt. Harismele într-o comunitate trebuie să fie asemeni mădularelor dintr-un trup (I Corinteni 12, 12-27), fiecare este important în felul său, și are valoare atât timp cât slujește zidirii proprii și celorlalte mădulare ale Bisericii (I Corinteni 12, 4), astfel el a scos în evidență un raport de interdependență între harisme . Ele trebuie să fie un prilej de unitate și nu de dezbinare, de adunare și nu de împrăștiere, de ordine și nu de anarhie. Realizarea unității în diversitate ar trebui să fie dezideratul unei comunități conduse de Duhul, totuși acest lucru nu este ușor de realizat în multe comunități harismatice de astăzi.

Harismele în cadrul Bisericii primare au fost niște realități de necontestat, excesul harismatic izvorât din entuziasmul primei comunități creștine din Corint a necesitat reglementări și precizări. Harismele sunt date spre împlinirea Trupului lui Hristos. Ele sunt date în dar pentru ca alții să se bucure în mod gratuit de ele. O analiză a comunității harismatice din Corint căreia îi scrie Sfântul Pavel va aduce mai multă lumină asupra rolului și însemnătății pe care orice harismă/dar o/îl joacă în viața creștină.

Alte resurse

Citate

  • Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal. 5, 22).
  • Referindu-se la darurile Duhului, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie a sa la Rusalii: „Te întreb, care bunătate din cele ce alcătuiesc mântuirea noastră nu s-a înfăptuit prin Duhul Sfânt? Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemați la libertate, am fost urcați la înfiere, am fost plăsmuiți din nou, de sus, ca să spun așa, și am lepădat povara grea și urât mirositoare a păcatelor. Prin Duhul Sfânt avem soboare de preoți, avem cete de învățători. Din izvorul acesta avem și darurile descoperirilor și harul vindecărilor. De aici își au obârșia și toate celelalte cu câte se împodobește biserica”.
  • Isaia 11 2-3 (Isaia 11 - despre Mesia, Mlădița din tulpina lui Iesei): „Și Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe. Și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu.”[2]

Note

  1. Definiție după: Ion M. Stoian, Dicționar religios, Editura Garamond, 1994
  2. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuților. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.

Surse

  • Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă
  • Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2