Sfântul '''Grigorie al Nissei''' (335-384) n-a fost nici un mare administrator al Bisericii şi un legislator al vieţii monastice ca fratele său, Sfântul [[Vasile cel Mare]] († [[1 ianuarie]]), nici un predicator prestigios şi un poet ca Sfântul [[Grigorie Teologul|Grigorie de Nazianz]] († [[25 ianuarie]]). El a luat-o totuşi înaintea tuturor [[Sfinţii Părinţi|Părinţilor]] şi scriitorilor bisericeşti din secolul al IV-lea ca cel mai erudit [[teolog]] speculativ al timpului, ca mistic şi chiar "Părinte al misticii".<br>
[[Prăznuire]]a sa în [[Biserica Ortodoxă]] se face la [[10 ianuarie]].
==Învăţătura despre îndumnezeire şi epectază==
Căci dacă monahismul răsăritean îşi datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre [[îndumnezeire]] (gr. ''theosis'') şi despre epectază (gr. ''epektasis'' = întindere, urcuş) – învăţături esenţiale ale misticii şi asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă şi fără oprire mişcare ascendentă pe scara virtuţilor către treptele superioare ale plenitudinii harului şi până la îndumnezeire. Acest urcuş (gr. ''anábasis'') este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în fiinţa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. ''katharsis''), o creştere spirituală spre "mãsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este [[Moise]], care "nu se opreste deloc din urcusul său, nici nu-şi fixează limite la mişcarea sa către înălţimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia şi continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară" (Grigorie al Nissei – ''Viaţa lui [[Moise]]. Tratat de desăvârşire în virtute'', Theorie II, 227).
==Grigorie, episcop al Nissei==
În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales [[episcop ]] al Nissei, un târguşor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul mitropolitan de al [[CezareeaCapadociei|Cezareei]], unde era [[arhiepiscop ]] fratele său, [[Vasile cel Mare|Vasile]]. Nepriceput în politica şi administraţia bisericească – ca orice mistic autentic! – sfântul devine repede victima maşinaţiunilor ereticilor arieni din părţile locului. Aceştia, profitând de naivitatea şi nevinovăţia lui, îi încurcă gestiunea financiară a episcopiei, apoi îi înscenează un proces de deturnare de fonduri şi obtin depunerea lui din scaunul episcopal în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea împăratului arian Valens, dreptatea este restabilită şi Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nissa, unde poporul îi face o primire triumfală.
==„Stâlp al Ortodoxiei”==
Totuşi, aceşti ani zbuciumaţi şi mai apoi moartea Sfântului Vasile († 379) au avut darul să-i schimbe viziunea asupra lumii şi să facă din el un luptător fervent pentru ideile reformatoare ale fratelui său, al cărui moştenitor spiritual şi continuator s-a făcut.
SSf. Grigorie al Nissei s-a opus ereziei [[Arie|ariene]] şi a susţinut doctrina identităţii de substanţă a [[Sfânta Treime|Sf. Treimi]] la [[Sinodul II Ecumenic|Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol]] din anul 381. Astfel, participanţii la acest sfânt sinod l-au recomandat ca „stâlp „''stâlp al Ortodoxiei”Ortodoxiei''”, iar împăratul [[Teodosie cel Mare (împărat)|Teodosie cel Mare]] (379-395) l-a impus ca normă de credinţă adevărată pentru toată lumea creştină. ==Învăţătura despre îndumnezeire şi epectază==Dacă [[monahism]]ul răsăritean îşi datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre [[îndumnezeire]] (gr. ''theosis'') şi despre epectază (gr. ''epektasis'' = întindere, urcuş) – învăţături esenţiale ale [[Mistică|misticii]] şi asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă şi fără oprire mişcare ascendentă pe scara virtuţilor către treptele superioare ale plenitudinii harului şi până la îndumnezeire. Acest urcuş (gr. ''anábasis'') este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în fiinţa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. ''katharsis''), o creştere spirituală spre „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este [[Moise]], care „nu se oprește deloc din urcușul său, nici nu-şi fixează limite la mişcarea sa către înălţimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia şi continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară” (Grigorie al Nissei – ''Viaţa lui [[Moise]]. Tratat de desăvârşire în virtute'', Theorie II, 227).
==Scrieri==
