Fanar

Vechiul Constantinopol

Fanarul (gr. Φανάρι [Fanari], azi Fener) este un cartier din Istanbul (Constantinopol), spre mijlocul Cornului de Aur, în continuarea cartierului Fatih, pe pantele celei de-a cincea coline pe care era aşezat oraşul. Străzile cartierului adăpostesc multe case vechi de lemn (în prezent, multe aflate în paragină), biserici şi sinagogi datând din perioadele bizantină şi otomană. Semnificaţia sa pentru istoria Bisericii Ortodoxe este legată de faptul că, în perioada otomană, a adăpostit cele două sedii succesive ale Patriarhiei Ecumenice. A fost cartierul în care s-a concentrat populaţia (în principal greacă) ortodoxă a oraşului în ultimele secole ale dominaţiei otomane, şi îndeosebi rămăşiţele vechii aristocraţii bizantine, reunite în jurul Patriarhiei, care au jucat un rol important în administraţia otomană, precum şi în istoria Ţărilor Române.

Denumirea

Numele de Fanar provine din grecescul "fanari" (φανάρι), care înseamnă far. În perioada bizantină, în această zonă se găsea în apropiere de Zidurile lui Teodosie, un o coloană monumentală încununată cu un far.

După mutarea Patriarhiei în acest cartier, termenul de Fanar a ajuns să fie folosit ca echivalent pentru Patriarhia Ecumenică, la fel cum termenul de Vatican a ajuns să fie folosit ca echivalent al conducerii Bisericii Romano-Catolice. Tot astfel, aristocraţia greacă organizată în acest cartier în jurul Patriarhiei a ajuns să fie cunoscută sub numele de „fanariotă” (a se vedea şi articolul dedicat: epoca fanariotă). Datorită spiritului de castă, a intrigilor politice şi administrării oneroase a finanţelor Ţărilor Române, termenul de „fanariot” a căpătat uneori şi o conotaţie peiorativă.

Fanarul în perspectivă istorică

Biserica Mănăstirii Preafericitei Fecioare Maria, sediul Patriarhiei Ecumenice (1456-1587)

După căderea Constantinopolului pe 29 mai 1453, populaţia greacă a Constantinopolului mai număra doar câteva mii de persoane. După cucerirea oraşului şi expulzarea Patriarhiei din catedrala Sfintei Sofia, transformată în moschee, sediul Patriarhiei Constantinopolului s-a mutat mai întâi în Biserica Sfinţilor Apostoli, necropola imperială edificată de Constantin cel Mare, distrusă însă de Mahomed al II-lea după 1456 pentru a înălţa Moscheea Fatih

Din 1461 până în 1587, sediul Patriarhiei Ecumenice a fost instalat în somptuoasa biserică a Mănăstirii Preafericitei Fecioare Maria (Pammakaristos) din districtul constantinopolitan al Fanarului (azi în cartierul Fatih), un edificiu din secolul al XI-lea (paraclisul din sec. al XIV-lea). În această perioadă, în jurul Patriarhiei s-a reînchegat comunitatea greacă a oraşului. După această dată, biserica Pammakaristos a fost confiscată de otomani şi transformată într-o moschee numită, în cinstea victoriilor obţinute de sultani în Caucaz, Fetiye (Moscheea Cuceririi). Reşedinţa patriarhală a fost apoi mutată mai întâi în Biserica Maicii Domnului din Vlahserai (1587-1597), ulterior în Biserica Sf. Dimitrie de la Xyloporta (Aivansarai) (1597-1600) şi în cele din urmă în mai sobra biserică, devenită catedrală, a Sf. Gheorghe, o fostă mănăstire de călugăriţe, unde a rămas până în prezent.

După cucerirea Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic a fost numit etnarh, administrator politic al întregii comunităţi (millet) ortodoxe greceşti, cu sarcini administrative şi autoritate jurisdicţională în procesele civile dintre creştinii ortodocşi. Patriarhia Ecumenică – şi Fanarul, în care îşi avea reşedinţa – a asumat astfel, pe lângă oficiul său religios, rolul de centru politic şi cultural al întregii creştinătăţi ortodoxe aflate sub stăpânirea otomană. Treptat, vechea Patriarhie sârbă a fost şi ea subordonată Patriarhiei Ecumenice. În acelaşi timp, odată cu intrarea treptată a Ţărilor Române sub dominaţia otomană, mai întâi ca state tributare, apoi din ce în ce mai dependente de Poarta Otomană, familiile domnitoare româneşti şi-au stabilit şi ele câte o reşedinţă importantă la Constantinopol, iniţial sub constrângere (prin obligaţia de a-şi trimite fiii drept ostatici ai sultanului), ulterior din necesitatea practică de a-şi păstra contactele şi influenţa în administraţia otomană şi pe lângă familia sultanului.

Rămăşiţele aristocraţiei bizantine, comercianţii şi restul populaţiei greceşti şi negreceşti ortodoxe, reuniţi în jurul Patriarhiei Ecumenice, alături de negustorii şi savanţii armeni şi evrei din oraş s-au aşezat cu predilecţie în Fanar. Mulţi dintre aceştia au fost cooptaţi în administraţia otomană, convertirea la islam aducându-i pe unii dintre acestea în cele mai înalte dregătorii din Imperiul Otoman. Alţii, păstrându-şi credinţa proprie, au urcat până la rangul de dragomani, translatori şi intermediari între Poarta otomană şi ambasadele străine, guvernatori sau administratori ai diferitelor teritorii din Grecia insulară şi în sfârşit, în secolul al XVIII-lea, pe tronurile Ţărilor Române.

Istoricul Steven Runciman, în lucrarea sa despre situaţia Patriarhiei Ecumenice după cucerirea otomană, descrie constrângerile la care au fost supuse aceasta şi comunitatea ortodoxă din Constantinopol, precum şi cercul vicios politic, economic şi cultural în care acestea au fost antrenate în secolele ulterioare căderii Constantinopolului. Istoria comunităţii fanariote este cea a unei comunităţi cucerite, marcată de trecutul şi ambiţiile imperiale pe de parte, de suspiciunile cuceritorilor şi nevoia de supravieţuire pe de altă parte

În secolul al XIX-lea, comunitatea fanariotă s-a aflat în centrul renaşterii naţionale greceşti şi a luat în cele din urmă conducerea Războiului de independenţă grecesc (1921-1829), mobilizându-se pentru crearea statului naţional grec. În secolul al XIX-lea, proclamarea autocefaliei Bisericilor Ortodoxe din Europa de Sud-Est a dus la dispute vehemente în sânul Bisericii ortodoxe, unele încurajate de sultanii otomani, iar jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice în regiune s-a redus treptat, ajungând să cuprindă efectiv doar teritoriul Turciei de astăzi, plus Muntele Athos. Lovitura de graţie dată autorităţii Patriarhiei Ecumenice, ca şi Fanarului propriu-zis a fost schimbul forţat de populaţie între Turcia şi Grecia din anul 1925, care a redus dramatic numărul credincioşilor ortodocşi din Turcia. Acestea, împreună cu ostilitatea autorităţilor turce faţă de Patriarhia Ecumenică, au adus comunitatea greacă din Istanbul în pragul dispariţiei totale.

În prezent, Fanarul se află la marginea cartierului conservator musulman al oraşului, Fatih. Pe străzile întortocheate şi abrupte din Fanar şi Balat, cartierul vecin, în care se află mai multe biserici şi foste biserici bizantine, foarte multe case şi multe din vechile conace locuite cândva de greci şi de armeni sunt într-o stare avansată de degradare. Nici un indicator nu semnalizează drumul spre Biserica patriarhală a Sf. Gheorghe. Beneficiind de statutul de monumente UNESCO, câteva foste biserici bizantine precum Chora şi Pammakaristos au fost transformate în muzee.

Colegiul grecesc

Colegiul Grecesc din Fanar, vedere de pe o stradă laterală

Tot în Fanar a funcţionat şi principala şcoală constantinopolitană de limbă greacă, Colegiul Grec-Ortodox, întemeiat în 1454. Colegiul a fost una din principalele şi cele mai prestigioase şcoli „greceşti” ale lumii ortodoxe şi model, alături de Atoniadă, pentru Academiile domneşti din Ţările Române. Aici erau reuniţi cei mai importanţi profesori greci ai vremii, şi la colegiul grecesc erau educaţi fiii elitei greceşti, dar şi bulgare din Fanar. Între personalităţile care au studiat la colegiul grecesc din Constantinopol s-a numărat şi domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir. Datorită contribuţiei profesorilor şi elevilor acestuia în renaşterea naţională grecească din secolul al XIX-lea, a fost supranumită de către comunitatea greacă Marea Şcoală a Naţiunii. În prezent, Colegiul îşi are reşedinţa într-o impunătoare clădire de secol XIX, din cărămidă roşie, edificată în apropiere de catedrala patriarhală Sf. Gheorghe, însă a devenit o şcoală laică a minorităţii greceşti din Constantinopol, având în jur de 20 de elevi.

A se vedea și

• Constantinopol
• Epoca fanariotă

Surse

• Siteul oficial al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol
• en:Wikipedia:Fener
• Steven Runciman, The Great Church in Captivity: A Study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence, Cambridge University Press, Cambridge/New York, 1986 (ed. 1 : 1968), ISBN-10: 0521313104.

Legături extrne

• Wikipedia: Fener