Data şi locul naşterii lui Eusebiu nu sunt cunoscute. Din tinereţea lui se ştie că în jurul anului 300 se găsea în [[Palestina]] şi că a devenit prieten şi [[ucenic ]] al lui [[Pamfil]], [[preot ]] din Cezareea Palestinei, cu care a studiat [[Biblia]], folosindu-se de [[Origen]].

Faţă de Pamfil, care l-a format, a nutrit toată viaţa o mare stimă: într-adevăr, a fost un timp când se semna cu "το̃υ Παμφύλου" ("al lui Pamfil", care trebuie înţeles patronim, nu posesiv). Cu el a colaborat la reorganizarea şi la îmbogăţirea bibliotecii fondate la Cezareea de Origen. Personal s-a dedicat în special culegerii de documente istorice (păgâne, iudaice şi creştine), care îi puteau servi ca material pentru o proiectată [[apologie ]] a creştinismului, pe care însă nu a mai apucat să o scrie.

În 307 Pamfil a fost arestat, iar în 309 a îndurat [[Mucenic|martirul]], pe timpul persecuţiei lui [[Diocleţian]]; iar ucenicul Eusebiu, "întemniţat şi el" , a fost eliberat. După eliberare i-a dedicat maestrului o afectuoasă biografie.

După aceste evenimente Eusebiu a părăsit [[Palestina ]] călătorind la [[Tir]], în [[Fenicia]], şi în [[Egipt]], unde a fost şi el [[mărturisitor ]] în [[persecuţia ]] împotriva creştinilor. Se întoarce apoi în Palestina şi devine [[preot]]. În 313, cu puţin după pacea Bisericii a fost consacrat [[episcop ]] al Cezareei şi de atunci a jucat un rol de prim plan în istoria Bisericii, mai ales prin graţiile împăratului [[Constantin cel Mare]]. Acesta, după ce a unit toată puterea în mâna sa (324), l-a onorat pe Eusebiu cu încrederea şi prietenia sa. Eusebiu a avut legături cu cele mai importante figuri ale arianismului [[arianism]]ului epocii sale. La [[Primul conciliu de la Niceea|Primul sinod ecumenic de la Niceea]] Eusebiu a avut un rol activ de mijlocitor între arieni şi ortodocşi.

Poziţia sa în timpul controversei ariane ariene a fost oscilantă, iar aceasta a dat posibilitatea unor evaluări discordante în privinţa personalităţii şi ortodoxiei sale.

La începutul controversei el a adoptat o poziţie de apărare a lui Arius [[Arie]] împotriva lui Alexandru al Alexandriei şi a lui [[Atanasie cel Mare]]; la Conciliul Sinodul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendinţe de conciliere numai ca să corespundă dorinţei împăratului.

Sigur este că el n-a tăinuit niciodată aversiunea personală faţă de όμοούσιος, care – după el – ducea la modalismul lui SabeliuSabelie.

Într-o scrisoare enciclică adresată credincioşilor din dieceza dioceza sa (scrisă puţin timp după Conciliul Sinodul din Niceea), ca să explice atitudinea sa, el s-a reîntors la poziţiile pe care le considera ca fiind ale lui Origen, dar care în realitate erau arianeariene, admiţând inferioritatea ''Logos''-ului faţă de Tatăl şi recunoscându-i o divinitate – nu autentică – ci doar "asemeni aceleia a Tatălui".

În 330 a participat la Conciliul Sinodul din Antiohia, care l-a depus pe Eustachie, episcop al acelui oraş; în 335 prezent la Conciliul Sinodul din Tir, care s-a pronunţat împotriva lui Atanasie (şi a lui Alexandru al Alexandriei); în 336 este întâlnit la Conciliul Sinodul din Constantinopol, în care a fost condamnat [[Marcel din Ancira]].

Opera literară îl prezintă ca pe un [[teolog ]] mediocru, dar un erudit incomparabil.

'''Demonstratio evangelica''' este strâns legată de ''Praeparatio evangelica''; ca un fel de continuare a acesteia, Eusebiu încearcă să discernă în istoria şi scrierile [[Vechiul Testament|Vechiului Testament ]] persoana lui [[Iisus Hristos]].

Eusebiu nu este recunoscut de tradiţia bisericească ca un [[Sfinţii Părinţi|Părinte al Bisericii]] din cauza apropierii sale de [[arianism]], şi a participării directe la persecutarea unor mari figuri ale ortodoxiei, ca [[Atanasie cel Mare]]. Dar scrierile sale istorice au o mare importanţă pentru desluşirea istoriei primelor trei secole ale creştinismului, în general, şi a istoriei naşterii imperiului creştin sub [[Constantin cel Mare]], în particular. De aceea, este considerat adesea ca fiind "părintele istoriografiei creştine".